Totul a pornit de la doua bucati muzicale pe care le iubesc mult: Ne me quitte pas si Mourir d'aimer. Prima, scrisa si interpretata de Jacques Brel, cea de-a doua de Charles Aznavour. Din cand in cand le reascult, in incercarea din ce in ce mai desarta de a nu uita de tot de mine. De curand, cand am facut pentru ultima data acest exercitiu, mi-am amintit doua asociatii. Iata-le:
1. In toamna anului trecut s-a incheiat un soi de competitie intitulata, parca, Mari Romani. Puternic mediatizata, aceasta a supus votului maselor chestiunea alegerii celui mai mare roman din toate timpurile. In "finala", s-au calificat, printre altii, Eminescu, Eliade, Brancusi si Stefan cel Mare. Castigator a iesit cel "iute la manie si degraba varsatoriu de sange nevinovat", a carui notorietate mondiala este asigurata astazi de faptul ca, dupa ce a batut la turci ca la fasole vreme de aproape 50 de ani, acestia i-au luat sabia si au dus-o la Istanbul, unde zaboveste inca si astazi.
Cu un an inainte, in 2005, un concurs identic s-a desfasurat si in Belgia. Detasat, cel mai mare belgian al tuturor timpurilor a iesit, tot prin vot, Jacques Brel. Ne me quitte pas...
2. Si-acum, Mourir d'aimer. Nu cu mult timp in urma, o poveste de iubire a tinut prima pagina a ziarelor si a deschis stirile tuturor televiziunilor. Cu putine exceptii, profesoara (de literatura) Corina a fost lapidata mediatic atunci cand dragostea dintre ea si unul dintre fostii sai elevi a iesit la iveala, intr-un context tragic: sinuciderea baiatului. Cum spuneam, cu putine exceptii, subiectul a fost exploatat indelung si cu delicii de mai toate institutiile media, care s-au intrecut intre ele in a ridica piatra si a o lovi, cat mai dureros, pe femeie.
In Franta, la 1 septembrie 1969, Gabrielle Russier, o profesoara (de literatura) din Marsilia, si-a pus capat zilelor dupa ce