Propuneam, pe la începutul lunii iulie, o listă de cărţi pe care aş fi vrut să le citesc în perioada vacanţei. Era o listă bogată, ce mă punea în postura copilului cu ochi mari şi gură mică aflat în faţa unei porţii uriaşe de îngheţată cu frişcă. Evident că n-am reuşit să citesc nici jumătate din titlurile invocate. Din fericire, am citit altele, a căror existenţă nici n-o bănuiam în momentul în care-mi compuneam, tacticos, lista lecturilor de vacanţă (a propos, oare în şcoala de azi mai există practica binefăcătoare din vremea copilăriei mele, a cărţilor recomandate de profesori pentru perioada verii? Iar dacă există, cum arată? Aş fi recunoscător profesorilor care, eventual, citesc acest articol, dacă mi-ar trimite titlurile pe care înţeleg să le propună elevilor de azi.)
Marele meu eşec a rămas, şi în sezonul scurs, Thomas Pynchon. Oricât m-am opintit, n-am reuşit să trec de pagina 120. Cum cartea sa anterioară mi-a luat (cu infinite întreruperi, of course !) cam zece luni, am să revin prin octombrie-noiembrie, când presiunea anului academic mă va face mai puţin vulnerabil la întrebări metafizico-retorice de genul: "Dacă am o singură viaţă, de ce s-o risipesc în astfel de probe masochiste?" Pragmatismul universitarului care se respectă îşi va spune cuvântul şi, între gări şi aeroporturi, voi treiera metodic şi restul de vreo mie de pagini care mi-au rămas.
Am recitit, în schimb, cu o jubilaţie interioară de care nu mă mai credeam în stare, noua ediţie a cărţii-jucărie a lui Ioan Groşan, O sută de ani de zile la Porţile Orientului, apărută la Polirom. Tribulaţiile celor doi călugări benedictini purtători de bască, prin cenuşa imperiului de litere ce-şi are centrul în Moldova secolului al şaptesprezecelea, poate fi citită chiar mai cu folos decât acum douăzeci de ani. Groşan a scris o superbă parabolă a descompunerii lumii comuniste româneşti, surpată de
