Cand tata Constandina s-a stins in toamna, dupa ce o visasem plecand la drum cu batu Toma, gatiti si chiznovati ca in tinerete, am simtit cum cariile timpului au mai rontait un pic din viata mea; din cea de inceput, senina si basmica, inmormantata pe veci in clisa manoasa a Islazului.

S-a ispravit o lume neprihanita si martorii copilariei se incapataneaza sa nu raspunda acum strigatelor mele disperate, in singuratatea ostila, alteori cavernoasa, a Bucurestilor. Am ramas intr-o rana fara "tatele", "mumele" si "batocii" nascuti din traditia colturoasa, deloc rafinata, a Luncii Dunarii si, parca, dorul lor ma astupa in ceasurile bezmetice ale prezentului. S-a intamplat ca taranii aceia, nodurosi si nu prea bisericosi, mirosind a sudoare si-a baligar, sa-mi scrijeleasca destinul cu semnul nesupunerii revoltate. Langa ei, mereu aspri si incrancenati, cu apucaturi fudule, certati ba cu vecinii, ba cu Dumnezeu, am invatat sa privesc cerul, un fel de capistere uriasa si rasturnata, si sa dezleg misterul oniric al existentei.

Ma-marea, femeie care nu cunoscuse darul cititului, se innoura rareori, in simplitatea ei bland-naiva. Napadita de vizitele de peste noapte, se lasa usor pe un scaunel cu trei picioare, scobit in trunchiul unui dud umbros, isi despletea cozile lungi si talmacea visele. Torcea moale vorbele, cu pauze aproape nesfarsite, de-mi atatau curiozitatea si sperieura. De dincolo, de la mortii neamului, primise felurite mesaje si nu gasea intotdeauna putinta sa le explice pe toate. Ma uitam la ea ca la un ghioc originar si infailibil, tulburator prin primitivism, constient ca numai asa stramosii mei razbat vremelnicia. Uneori, ma-marea azvarlea pe rogojina 44 de boabe de porumb, pe care le risipea si le strangea laolalta mangaindu-le, intr-un ritual insotit de cuvinte neintelese, rostite in soapta. In jurul ei, batranele asteptau, amutite si cu ba