A fost nevoie de un ministru al Culturii muzician ca, în fine, Sala Palatului să-şi primească ascultătorii cu o acustică pe măsura celui mai important festival muzical sud-est-european. Sălile şi culoarele de obicei destul de sumbre (dar care vor intra şi ele în refacere, devenind în scurt timp ceea ce Adrian Iorgulescu numeşte un "Mall cultural") s-au umplut, la deschidere, de ceea ce se cheamă "tout Bucarest". Iată că, vorba fermecătorului Ioan Holender, directorul Festivalului, am ajuns să ne bucurăm că această Sală a Palatului există (şi nu doar după tiparul celebrului banc "ce bine era pe vremea lui Stalin"...)

Un semn de normalitate e şi faptul că din comitelul artistic al festivalului fac parte muzicieni de prestigiu. Între aceştia, Dumitru Avakian, criticul muzical poate cel mai informat din România, care e în stare să-ţi spună pe loc cine şi ce a cântat chiar şi acum douăzeci de ani, în orice concert la care a fost de faţă - şi cred că nu există concert la care să nu fi fost de faţă (mi-l amintesc gonind pe bicicletă, pe vremurile când acest mijloc nordic de transport părea cu totul exotic în Bucureşti, cu o pelerină galbenă de ploaie, între mai multe săli de concerte); sau celebrul Nicolae Herlea, care a împlinit 80 de ani şi, prezent la concertul de deschidere, a fost aplaudat de public mai mult decât toţi cântăreţii de pe scenă la un loc... Şi pianistul Nicolae Licareţ, directorul Filarmonicii George Enescu, sau profesorii, celebrii compozitori Ştefan Niculescu şi Cornel }ăranu.

E un gest de normalitate şi revenirea în prim plan a muzicii româneşti. Dovadă că aderarea europeană a readus interesul pentru "forţele naţionale"(ceea ce se va întâmpla şi în literatură, am prezis de mult asta). N-ar fi îndrăznit nimeni acum câţiva ani să programeze câteva zile la rând doar concerte în care autorii să fie nu doar Enescu, Paul Constantinescu, Alfred