Cum se face, oare, că tocmai plagiatul are parte - în lumea literelor - de o atât de nuanţată şi de indecisă încadrare juridică? Dintotdeauna şi pentru totdeauna, s-ar zice. În fond, vorbim despre păcatul cel mai evident pe care un autor îl poate comite şi totodată despre culpa cel mai puţin compatibilă cu noţiunea de creator. O dată deconspirat - în presă ori în istoriile literare - un asemenea act de rapt intelectual nu atrage după sine nici vreun blam definitiv, nici vreo formă de lustraţie editorială provizorie, ci numai - eventual - o deloc măgulitoare suspiciune continuă. Răspunsul e cât se poate de simplu: înainte de a fi atenuat de circumstanţe legale sau de cine ştie ce îngăduinţe morale, plagiatul este un fapt punctual. Atomist. Discontinuu. Accidental. Discret, în sens algebric, adică având ca bază de definiţie o mulţime de elemente independente unul de celălalt. Practic, spre deosebire de criminalistică, plagiatori în serie nu există. Nici eterni recidivişti. La rigoare, bineînţeles. E imposibil să plagiezi chiar totul şi chiar întotdeauna. Cunoscuta şi detestabila admonestare din clasele ciclului primar funcţionează în toate verdictele de gen: să nu se mai întâmple ! Iar dacă - vorba proastă - se întâmplă, atunci măcar să nu devină obişnuinţă.

Iată de ce m-a surprins, de la bun început, titlul altminteri excelentei istorii realizate de criticul literar ieşean Alexandru Dobrescu: Corsarii minţii. Istoria ilustrată a plagiatului la români. Corectând virulenţa unei metafore injuste aflate în topurile orale ale ultimilor ani - aţi auzit, nu mă îndoiesc, de "boierii minţii" - Dobrescu transformă inteligent furtul textual într-o afacere de cursă lungă, cu eroi şi cu victime de toate rangurile valorice. Ne întâlnim, nu o dată, în acest volum iniţial din cele patru promise, cu nume într-adevăr grele: de la cronicarii Ureche şi Costin la eruditul Cantemir,