Observam, in episodul trecut al serialului pe care l-am dedicat stagiunii 2006-2007 si care se incheie aici, ca personajul cel mai important, ca pondere creatoare, al teatrului romanesc actual - regizorul - este, in acelasi timp, unul dintre principalii vinovati de starea precara a artei scenice nationale la ora de fata si una dintre victimele cele mai demne de plans ale acestei realitati. Asta pentru ca el contribuie la si, totodata, sufera consecintele a ceea ce se poate chema, fara menajamente, decaderea profesiunii actoricesti.
Acesta este, neindoielnic, un subiect delicat si, in aceeasi masura, fierbinte; fierbinte, anume, precum cartoful de care toata lumea incearca sa scape fie pasandu-l altcuiva, fie, pur si simplu, zvarlindu-l din mana. Ani la rand, miscarea teatrala romaneasca s-a mandrit cu interpretii sai; ani la rand, nivelul actoriei de la noi a facut obiectul invidiei colegiale a unor institutii de spectacol europene (si nu numai) infinit mai "vizibile" in lume decat teatrele autohtone, condamnate la o penibila supravietuire in bezna si frig; ani la rand, ne-am laudat cu actorii nostri si ne-am intristat ca, la fel ca si pe Caragiale, nu-i putem "exporta" spre a le oferi celebritatea mondiala pe care stiam ca o merita. Si ani la rand - dar mai cu seama in ultimele doua decenii - plutonul lor de elita s-a micsorat in chip nefiresc, fara ca locurile ramase goale sa mai fie ocupate; sa mai poata fi ocupate. Astazi, teatrul romanesc isi numara gloriile pe degetele unor maini care n-ar umple cu aplauze nici jumatate dintr-o sala de spectacol.
Cauzele acestei penurii sunt multe si diverse. Pe de o parte, se face simtit efectul vremurilor pre-decembriste cand Institutul de Teatru scotea promotii alcatuite din doi (!) absolventi; avem de-a face, pe de alta parte, cu modificarea drastica, in era noastra post-revolutionara, a asteptarilor,
