Îmi place să merg cu avionul, am fost fascinată şi de zborul în sine, şi de mitul unei asemenea călătorii încă de la cea dintîi, prin â92, spre Paris. Ţin minte că atunci am avut, ca tot provincialul neieşit în lume, senzaţia că, dacă zbor cu avionul, printre atîţia alţi oameni globali, şi sînt, laolaltă cu ceilalţi, răsfăţată de stewardese, înseamnă că intru şi eu în rîndul lumii care contează.
Pe vremea aceea nu-mi puneam problema accidentelor aviatice şi nici a calităţii serviciilor companiilor alese - ideea de opţiune era o chestiune avant la lettre - şi nici nu credeam că se poate călători altfel decît cu TAROM-ul. Primul contact mai puţin plăcut cu zborurile l-am avut... în Statele Unite, în 2001, cu vreo 2 luni înainte de 11 septembrie, pe curse interne. Acolo, stewardesele erau mai puţin interesate de soarta pasagerilor, cît de discuţiile "colaterale" între ele şi cu persoanele cunoscute, care făceau mereu aceeaşi cursă. În actuala şedere în America, am avut parte de mult mai multe astfel de experienţe: pot deja să stabilesc un pattern al lor. Primul zbor intern a fost către Miami. Un zbor vesel, am fi zis din filme, în care oameni fără griji, în cămăşi înflorate şi cu valize idem, din care ies plăcile de surfing, beau cocktail-uri şi pun oceanul la cale. Zborul nostru, din păcate, nu a fost aşa. În primul rînd, a fost contramandat, fără să fim anunţaţi în vreun fel. Cînd am ajuns în aeroport, funcţionara ne-a spus cu voce seacă, ce la cursul de fonetică ar fi fost catalogată drept "intonaţie zero": "Miami flight canceled". Nici o explicaţie, nici o scuză. E drept că ne-a dat locuri la zborul următor, care era peste vreo 6 ore, şi ne-a plătit taxiul către un alt aeroport din care acesta decola. Din Washington DC am ajuns în Baltimore, ocazie cu care am vizitat o epavă din războiul civil, librăria "Barnes & Noble" şi ne-am plimbat cu hidrobiciclet
