Nu se ştie dacă frigul şi umiditatea ca de mormînt, conversaţia despre trecut, ochii muzeografului artist sau povestea de nouăzeci de ani, care umbla înaintea acestuia ca o stafie, m-au determinat să cred că am făcut un salt înapoi în timp, nicidecum într-un sat românesc contemporan din comuna Chilia (Olt) în care un om, cunoscut drept Nea Nica, şi-a dus toată "însufleţirea" la muzeu.
Povestea e lungă, adîncă şi profund duioasă. Nea Nica ştie că urechile tinere nu o pot pătrunde, dar îmi vorbeşte despre "drumul plin de mărăcini" pe care l-a făcut pe jos, ca Brâncuşi, plecînd de-acasă ca să înveţe meserie. Războiul îl seacă de lacrimi pe Nea Nica, căzut prizonier la ruşi cinci ani şi urmărit încă de amintiri grele. Cînd a scăpat, a venit în satul natal Chilia hotărît să facă un muzeu care să conserve valorile tradiţionale. În loc să fie susţinut, a fost luat în derîdere şi i s-a propus să intre în Securitate. A plecat să facă Şcoala de Arte la Piteşti, purtînd după el o ladă din zestrea mamei. S-a întors şi mai hotărît să facă muzeul, convins că era nevoie de cultură. A locuit într-o rîpă cît timp a adunat de prin sat felurite unelte tradiţionale meşteşugăreşti şi, cu o parte din sculpturile sale, a reuşit să încropească o primă expoziţie. În 1979, muzeul sătesc pe care şi l-a dorit era gata. Soţia şi copiii l-au vizitat de atunci la răstimpuri, dar nu i-a rămas nimeni. O lucrare din os aplicat pe lemn înfăţişează două umbre bătrîne ale tinerilor, fiecare păstrînd imaginea tîrzie a celuilalt.
Nea Nica judecă tot: opera, viaţa, osul, lemnul, rostul. Cînd se apucă de lucru ştie că osul îi e rudă, că pe el nu trebuie să se mai semneze. Despre lemn a aflat că păstrează veselia, mişcarea şi suflul întretăiat al jocului românesc. Iar asta îl ajută să găsească răspuns la întrebările care îl frămîntă. Lucrează mai mult cu puterea de judecată, decît cu dalta ş
