Vorbeam în numărul trecut, cu nedisimulată reţinere, despre cohortele de salvatori cu care s-a procopsit naţia română în ultima vreme. Oful meu ţinea de obsesia lucrului bine făcut, adică acea doză necesară şi niciodată suficientă de profesionalism care însoţeşte orice meserie demnă de acest nume. Sau, dacă vreţi, şi reversul formulării era expresia bruscă a îndelungatei sastiseli faţă de indolentul "merge şi aşa" - dublat mai recent de agresivul "şi care-i problema?". Pe scurt, eram de-o banalitate patetică: hai, măi fraţilor, să ne vedem fiecare de meseria lui şi să încercăm să o facem cum trebuie! Şi, dacă anumite lucruri nu merg în ţara asta, să-i tragem la răspundere pe cei care nu şi-au făcut treaba, nu să ne apucăm să o facem noi în locul lor, din bune intenţii de fitze & rating...

Şi iată că nu a trecut nici o săptămînă şi recidivez! De data aceasta cu o pledoarie la fel de banal-patetică, dar în plus şi oarecum pro domo, căci va fi vorba despre antropologie. Ştiu că în afară de vreo 2-3 colegi şi 3-4 foşti studenţi nu mă va crede nimeni în ţara asta, dar antropologia este şi ea o meserie! Adică ceva care are şi ea regulile sale, care se învaţă cu un oarecare efort şi se practică nu fără oarece transpiraţie. Şi mai are o particularitate: antropologia fără teren este precum o chirurgie în PowerPoint. Adică ceva trendy, dar care nu prea este ceea ce pretinde a fi şi oricum nu prea foloseşte la mare lucru... Desigur că toate acestea se referă la antropologi şi nu m-aş apuca să vorbesc aici despre ele, dacă antropologia n-ar fi la modă, dacă nu s-ar înmulţi şi promotorii antropologiei precum salvatorii naţiei, dacă dragostea de antropologie n-ar deveni un fenomen social. Căci, lucru ciudat, dacă în toate domeniile românii visează să moară capra vecinului, în cazul antropologiei toţi se înghesuie să o adopte.

Dar de unde şi pînă unde această porni