Cine vede azi starea in care se gaseste axul principal al Bucurestiului, cu greu isi poate inchipui ca a fost o vreme cand acest ansamblu era o mandrie arhitecturala. Bulevardul care leaga Piata Romana de Piata Universitatii (pe vremuri: Take Ionescu si I.C. Bratianu, azi Gh. Magheru si N.
Balcescu) era o realizare tipica a anilor treizeci, cu blocurile relativ unitare, de aceeasi inaltime, cu o arhitectura placuta, neagresiva, marginit de magazine elegante, cu o circulatie vie, dar moderata. Cand am descoperit Gran Via din
Madrid (pe care multi romani o cunosc, azi) am comparat-o cu imaginea din trecut a bulevardelor bucurestene si aceasta comparatie nu era defavorabila Capitalei noastre.
Deunazi, am privit cu mai multa atentie ceea ce, prin puterea obisnuintei, las de obicei sa se perinde prin fata ochilor, si m-a cuprins groaza. Mai intai, starea jalnica de murdarie a fatadelor. Aproape fara exceptie, cladirile nu au fost renovate de zeci de ani.
Nu stii ce e mai urat: zidurile cenusii, pe care se prelinge mizerabil zgura, ca lacrimile pe o fata desfigurata, sau publicitatile care, in ciuda juramintelor succesivilor primari ai Capitalei, continua sa agreseze privirile trecatorilor cu grafica lor grosolana. E adevarat ca ceea ce ascund aceste panouri uriase sunt niste fatade innegrite de zgura (si lumina zilei, pentru ocupantii lor).
Dar, chiar daca ar fi sa aleg intre zidurile goale si cele astupate de reclame, le-as alege pe cele dintai. Chiar asa, negre si triste cum sunt, tot sunt mai autentice decat acele automobile sau tuburi de pasta de dinti gigantice, cocotate pe blocuri.
Mai sunt apoi firmele si inscriptiile: multicolore, zugravite de maini inexperte, fara gust, fara unitate, si-ar gasi mai bine locul intr-un targ uitat decat in capitala unei tari de pe batranul continent.