Coabitarea intelectualilor cu puterea politica e, in orice spatiu cultural, un test al valorii, iar la trei ani dupa alegerile din 2004, nu incape indoiala ca in sfera culturala locala au avut un cistig de cauza senzational oportunismul, intoleranta si gindirea violenta. In nici un caz „democratia“. Discursurile emancipatoare, intrezarite si promise cindva, la orizontul iesirii de sub totalitarism, stralucesc prin absenta din industria culturala centrala romaneasca, desi cu totul altfel stau lucrurile in scene independente.
Astfel, pentru a ma referi doar la cazuri cu maxima vizibilitate: am avut nesansa sa citim prin ziare centrale din pildele unui intelectual (sau poate mai degraba functionar cultural) care a gasit de cuviinta sa prelungeasca logic argumentul lustratiei, sustinind eugenia batrinilor; un altul se plinge (in Romania!) de tirania minoritatilor, ba chiar si de „fanaticismul“ sustinatorilor drepturilor omului. Un eseist vine cu solutia „problemei lor“, a celorlalti, sustinind ca intr-o societate civilizata homosexualii sint, desigur, liberi sa fie cum vor, dar la ei acasa, nu in public; acelasi argument e rotat, dupa necesitati: poti sa fii diferit, insa daca stai in nisa ta, totul e sa construim garduri civilizate; altii scriu apa-sat ca feministele sint fie oportuniste, fie o specie de stingiste rasfatate (adica tot „niste frustrate“); pentru majoritatea publicistilor, pro si contra, pare a fi de la sine inteles ca doar femeile pot fi feministe; unii scriu negru pe alb, cu vadit regret, ca romanii nu sint rasisti fiindca… nu sint bogati, altii, nu departe, ca „arabii si africanii“ din Paris sint „natura salbatica, dezlantuita“ – argument romantic ce a fost de altfel consolidat imediat de un altul, de ordin stiintific, cum ca „s-a dovedit“ prin studii genetice recente ca rasele de culoare au in medie un IQ inferior celei albe.
@N_P
