Articolul de mai jos a apărut, acum cîţiva ani, în Jurnalul naţional. N-am nimic de adăugat.
Ce ne leagă? Cum trăiesc românii de azi sentimentul solidarităţii? Teoretic - şi retoric - primul răspuns semnalează solidaritatea naţională. "Toţi sîntem români!" Buni sau răi, de dreapta sau de stînga, săraci sau bogaţi, mai mult sau mai puţin oneşti, dar români. Dinaintea trecutului "eroic şi martir", a "barbarilor de tirani", a sarmalei strămoşeşti şi a cîntecelor de dor şi jale, ne deşteptăm, ca la un semn, din "somnul cel de moarte" şi stăm uniţi, umăr la umăr, cu lacrimi în ochi: "Pe-aici nu se trece!". Foarte curînd, apar, totuşi, nuanţele... La o adică, se poate trece. Putem negocia. Nu pentru că am fi gata să ne trădăm pe noi înşine: dar ne pricepem să boicotăm istoria. Cînd unii vor să treacă, ne retragem, pitit, la munte. Iar acei dintre noi care sînt gata de sacrificiu ne plac mai curînd ca statui şi ca texte de manual. În timpul vieţii, ne cam irită: sînt prea radicali, n-au simţul relativităţii, nu vor să priceapă că "nu dau turcii", că lucrurile se pot aranja şi altfel, că e o prostie să te lupţi cu morile de vînt. O mare fractură apare la orizont: există români proşti şi români deştepţi. Românii deştepţi se descurcă, fără prejudecata solidarităţii naţionale. "Cel vrîncean" se înţelege perfect cu "cel ungurean" ca să mi-l omoare pe "cel moldovean". Ştefan cel Mare se luptă vitejeşte cu turcii, dar şi cu Vlad Ţepeş. Românul ezită, metafizic, între glorificare de sine ("am păzit hotarele creştinătăţii ca să-şi facă ăia catedrale") şi dispreţ de sine ("ca la noi la nimenea"). Sîntem solidari, dar fiecare se descurcă cum poate. Colectivitatea românească se remarcă prin independenţa membrilor ei. Fiecare român e o naţie în sine, un partid în sine, o filosofie particulară. Cînd nu se mai poate baza pe compatrioţi, el vizează solidarităţi cosmice: codrul,
