Mircea CARTARESCU
Orbitor. Aripa dreapta
Editura Humanitas, Bucuresti,
2007, 576 p.
Cu un efort considerabil, Cartarescu a reusit sa duca la bun sfirsit un proiect vast, extrem de ambitios si cu o miza enorma. Avem un scriitor care gindeste literatura romana prin intermediul operei sale, un arhitect laborios al unui roman total, cum sint, spre exemplu, Doctor Faustus (1947) al lui Thomas Mann, Omul fara insusiri (1943) al lui Robert Musil sau Ulise (1941) al lui James Joyce. in treacat fie spus, o astfel de tentatie, mutatis mutandis, a cunoscut-o si Marin Preda cu Cel mai iubit dintre paminteni (1980) si a reusit-o, à rebours si paradoxal, Mateiu Caragiale cu Craii de Curtea-Veche (1929). Romanul total nu implica, cum ar fi absurd sa credem, totul, ci dorinta de a-l cuprinde, chiar si in nuce, de a gasi un principiu dinamic de circumscriere a unei epoci astfel incit cartea sa fie transformata intr-o lupa, marind si micsorind pentru a „adapta“ universul romanesc la lumea explorata.
Foarte putini scriitori isi propun asta, si mai putini reusesc.
Romanul ultim al trilogiei, Orbitor. Aripa dreapta, incearca o inchidere strategica, o paranteza uriasa care sa cuprinda nu doar trilogia, ci si intreaga opera si, chiar mai mult decit atit, un mic univers, parte interbelic, cu accent pe perioada crepusculara a dezastrului regimului antonescian si pierderea razboiului, cu stinse reflexe decadente si parfum de Belle Époque, perioada comunista, cu mai multe straturi, de la anii ’50, obsedantul deceniu al impactului dur al implementarii sistemului opresiv la ceausismul soft al dezghetului, reconfigurat ulterior intr-un proiect maoist si, in cele din urma, a Revolutiei din decembrie si guvernului-fantosa, postdecembrist. Din acest punct de vedere, avem un roman istorico-politic, care s-a dezvoltat in paralel cu un roman biografist
