* Ploaie de vară / El Camino de los ingleses (Spania, 2006), de Antonio Banderas.

Dacă sînteţi tentaţi să caracterizaţi prezenţa actoricească a lui Antonio Banderas prin epitete ca "intensă", "senzuală" sau "romantică", atunci numai Dumnezeu ştie cum aţi mai caracteriza personalitatea lui regizorală - aşa cum reiese ea din Ploaie de vară, cel de-al doilea film al său. (Primul a fost Crazy in Alabama din 1999.) Ştiind cît de bine corespunde profilului stereotip de amant latin, actorul Banderas obişnuieşte să-şi tempereze pasionalitatea prin ironie, dar aici, ascuns în spatele camerei şi spunînd o poveste spaniolă despre agonii şi extaze adolescentine, nu admite nici un moment în care intensitatea să coboare sub cota paroxismului. Imaginile lui Banderas sînt echivalentul acelor proze autobiografice delirant-poetice în care autorul ne invită să simţim "mîngîierea aerului dulce" al verii îndepărtate în care, "la o piscină, am descoperit că există raiul pe pămînt". Simţim într-adevăr şi mîngîierea aerului dulce, şi înţepătura din vintrele tînărului Miguel (care, într-adevăr, vrea să devină poet) la vederea celor două pete apărute pe tricoul viitoarei lui prietene de la sutienul ei ud, şi frisonul interior cu care primeşte amprenta buzelor ei rujate lîngă operaţia lui de rinichi, şi fericirea lui de a privi de pe fundul piscinei cum se mişcă ea pe uscat. Dar aceste imagini nu sînt destul de intense pentru Banderas; el le dublează cu o voce din off, care chiar insistă pe lîngă noi să simţim "mîngîierea aerului dulce" al verii îndepărtate în care, "la o piscină, am descoperit că există raiul pe pămînt". Miguel nu scrie un vers toată vara, dar, cu ajutorul acestei voci (care, după cum se dovedeşte, nici măcar nu e vocea lui), filmul reuşeşte să ne toarne poezie şi pe ochi, şi pe urechi, pînă nu mai ştim de noi. Nu e de mirare că, în efortul său de a reduce intriga