Ce eram eu speriat pina acum de perspectiva pensiei, dar ce sint acum! Cu fiecare zi in care mai citesc un comentariu lamuritor si inteligent, pricep mai putin si m-apuca mai tare groaza. Se maresc azi pensiile? Cum sa nu ma bucur, cu gindul la maica-mea, la soacra-mea si la atiti prieteni si cunoscuti? Dar cum sa nu mi se zbirleasca parul cind ma gindesc la mine si la nevasta-mea? Pentru astia ca noi, o mai ramine ceva? Intr-o vreme, aproape ma convinsesem sa-mi depun bani intr-un fond privat, exista niscaiva banci cu nume mare care inspira incredere, mai ales daca reusesti sa uiti de patania Bancorex... Dar din ce sa-i depun? Si merita sa tot stringi cureaua acum, cind inca mai functionezi cumva, pentru... cind anume? E departe. Oricum, m-am linistit cind am aflat ca statul, in mare mila lui, obliga deja tot poporul muncitor sa-si faca un fel de pensie privata.
M-am bucurat: iata, tot ce n-am eu energie si nervi si curaj sa fac singur se rezolva de la sine. Ti-ai gasit! Statul ii obliga la aceasta noua forma de asigurare sociala numai pe tineri (pina la treizeci si cinci de ani e omul tinar in viziunea statului), le-o permite celor intre treizeci si cinci si patruzeci si cinci de ani si ii lasa pe bosorogii de peste patruzeci si cinci sa se descurce cum pot. Ce-am aflat, asadar? Ca nu mai sint tinar de mult (stiam) si ca statul nu mai garanteaza nicicum pentru batrinetea mea. Pai, daca nici el, de la care, orisicit, sa ne fi asteptat la o protectie, ce sa-i cer unei banci private care, vorba aia, enteresu si iar enteresu? Nici nu vreau sa ma gindesc ce rata mi-ar cere. Si-asa imi vine in minte o istorie povestita de un colaborator japonez. Profesor universitar, un pic peste patruzeci si cinci de ani, se mutase de la Kumamoto la Tokyo Metropolitan University. Dupa un an, a vrut sa-si ia un credit ca sa-si faca o casa in Tokyo. Salariul de profesor plin
