Am văzut o piesă de teatru care mi-a plăcut atăt demult, incăt aş fi vrut s-o fi scris eu. Am fost sigur că-mi va rămăne pentru toată viaţa in memorie, ca model de ingeniozitate comică pe un subiect valabil oriunde in lume.
Totuşi, am uitat-o. Nu-mi amintesc nimic din mecanica ei interioară. Nu mai ştiu cum il cheamă pe autor. Căt despre actori, imi vin in minte alţii, din alte spectacole. Medicii spun că, inaintănd in vărstă, uiţi intăi lucrurile care s-au petrecut ieri şi că asta inseamnă să dai in mintea copiilor. Se intorc, tot mai proaspete, ca şi cum au avut loc ieri, imagini din cea mai fragedă pruncie.
Intr-un episod din "Familia Bundy", fiica prostuţă refuză să inveţe nişte cuvinte noi, deoarece nu mai are nici un loc liber in cap. Un cuvănt nou, dacă e vărăt cu tot dinadinsul in creier dă afară unul mai vechi. Il dă afară la intămplare. Inveţi unul, care nu-ţi trebuie, şi pierzi unul care-ţi e vital. E posibil ca-n locul piesei, pe care n-aş fi vrut in nici un chip s-o uit, să se fi instalat amintirea unui scandal politic sau poate a unui film de toată măna, de la televizor. Ca şi domnişoara Bundy, simt că in cap nu mai e loc pentru noutăţi. Am toată mintea ocupată. Cu memoria computerului, e simplu: ştergi ce nu-ţi mai trebuie şi o uşurezi. Cu creierul, lucrurile stau exact pe dos. Cănd vrei să ţi-l cureţi de gunoaie, afănarea gunoiului e operaţia care-l fixează şi mai bine.
Tot intrebăndu-mă ce s-a intămplat cu piesa aceea, pe care n-aş fi vrut s-o uit niciodată, mi-am dat seama că n-o văzusem, cum imi plăcea să cred, in urmă cu un an, ci in urmă cu zece. Aici e uitarea mai rea, la trecerea timpului. Nu numai că gunoiul, cu care-mi umplu zilnic creierul şi sufletul televizorul, ziarele şi avalanşa de evenimente cotidiene imi ameninţă un fond stabil de idei, informaţii şi sentimente, pe care l-am construit muncind din greu
