La doar 500 km de Craiova, la Skopje, se năştea în urmă cu aproape un secol o viitoare sfântă. Agnes Bojaxhiu, micuţa albaneză ce va deveni peste ani una dintre cele mai celebrate figuri publice ale secolului XX, va străbate întreaga lume îmbrăcată doar într-o haină albă tivită cu margini albastre. Din mijlocul leproşilor şi muribunzilor va descinde direct în inima bogatului Apus pentru a primi suma onorurilor lumii civilizate: premiul Nobel pentru pace. Cu ocazia ceremoniei a fost întrebată: „Ce putem face pentru a promova pacea în lume?“. „Mergeţi acasă şi iubiţi-vă familia“, a răspuns femeia care şi-a trăit simplu şi neclintit prodigiosul destin: Maica Tereza.

Povestea maicii al cărei nume a devenit sinonim cu noţiunea de caritate nu s-a încheiat după moartea ei. Treptat, imaginile Maicii Tereza în mijlocul celor mai săraci dintre săraci au devenit parte a memoriei globale, milioane de oameni identificând-o cu sfinţenia. Însă cea mai surprinzătoare declaraţie a ei ajunge la noi la un deceniu de la moartea sa, prin intermediul unei cărţi recent editate, „Vino, fii lumina mea!“, în care este publicată corespondenţa trimisă confesorilor ei de-a lungul a 66 de ani.

„Când încerc să-mi ridic gândurile către rai găsesc aşa o deşertăciune încât acele gânduri îmi rănesc sufletul. Mi se spune că Dumnezeu mă iubeşte şi, totuşi, realitatea întunericului, a răcelii şi a deşertăciunii este atât de mare încât nimic nu-mi atinge sufletul. Am greşit oare abandonându-mă orbeşte chemării divine?“. Astfel de cuvinte nu sunt o excepţie în scrisorile Maicii Tereza. De-a lungul a şase decenii, până în clipa morţii, Maica Tereza a suferit de ceea ce teologii numesc ca fiind „noaptea întunecată a sufletului“, acel pustiu sufletesc prin care trec persoanele cu o viaţă spirituală excepţională. Ani de zile, Tereza s-a plâns de „pustiul“ vieţii ei, descriindu-şi sufletul ca pe un „