Unul dintre primele lucruri pe care le inveti la Facultatea de Stiinte Politice este ca sondajele sint irelevante si ca fac mult rau, atit politicii, cit si formarii opiniei publice. Cu toate acestea, daca jumatate din ce spun ultimele sondaje e adevarat, atunci, cel putin pentru mine si pentru dumneavoastra, cititorii Observatorului, nu prea mai e rost de stat prin Romania. Daca Gigi Becali ar avea 18, si nu 37 % in sondaje, cit are acum, tot ar fi grav. Cum a ajuns, totusi, acest personaj sa apara in topul increderii la romani? O explicatie ar fi ca, de fapt, nici media, nici analistii politici, nici sociologii nu cunosc cu adevarat acest popor. Toti cei mai sus mentionati, dimpreuna cu intelectualitatea, au crezut – marea lor parte – ca 18 ani e un timp suficient pentru ca un popor sa se dezvete de teoria plus-valorii, de materialismul dialectic si de obisnuintele comportamentale din societatea sub dictatura. Nici vorba de asa ceva. Poporul roman nu s-a dezvatat de aceste obiceiuri – nici de altele – si le-a perpetuat, fie sub aceeasi forma, fie transferate in noi modele si reguli sociale.

Pe timpul comunismului, teoria plus-valorii spunea ca doar constructiile materiale, blocuri, uzine, masini, tractoare, strunguri, doar productia de bunuri materiale conteaza si, prin urmare, conteaza doar clasa muncitoare. Cel a carui munca nu putea fi masurata, cintarita, a carui munca nu era in folosul societatii „multilateral dezvoltate“ – acela era marginalizat. Romanii au transferat aceasta teorie intr-un obicei post-decembrist foarte ciudat: i-au ales mereu pe cei care „fac“: nu neaparat strunguri sau avioane, dar vizite de lucru, conferinte de presa, bai de multime, in orice caz, pe cei care se agita non-stop, spre propasirea natiei, la televizor, insa spre umplerea propriilor buzunare, in particular. Ca politician, in Romania nu renteaza sa fii doar prezent