In ce masura poti aproxima oare un subiect supertitrat, un subiect despre care nu numai ca se vorbeste in toate felurile posibile, ci care, mai mult, vorbeste de la sine, despre sine, prin prezenta sa cu totul indispensabila? Despre jurnalism in sens larg, despre televiziune in particular, despre media pur si simplu vorbeste toata lumea, care cum se pricepe si cum crede de cuviinta. Discutiile se poarta tot mai mult pe modelul pro si contra, insa, pe masura ce taberele devin tot mai bine divizate si mai pregatite in a-si sustine argumentele, se pierde din vedere esentialul.
Toate aceste polemici nu lasa in urma lor decit discursul usor ridicol al „aparatorilor“ cadrului mediatic, care imbratiseaza repetitiv argumentul „libertatii presei“ fara sa constientizeze insa pe deplin implicatiile extrem de sofisticate, impuse de modernitatea politica, ale acestei sintagme. De cealalta parte se afla „acuzatorii“ care vin fie sa conteste scalimbaiala adusa in prim-plan de show-urile televizate, fie (pentru a nu deveni prea prozaici) sa blameze extrem de direct presa de caderea in oligarhie.
Nu sustin in nici un chip ca, pina intr-un punct, nu ar exista ceva adevarat in argumentele ambelor „parti“. Insa imi permit sa consider cel putin justa o abordare a subiectului, daca nu una academica, cel putin una care sa se fundamenteze pe o coerenta a demonstratiei si pe o eleganta a limbajului.
Exista in acest sens mai multe discutii deschise de nume importante, de cele mai multe ori apartinind mediilor univeritare, dintre care Homo videns a lui Giovanni Sartori (Humanitas, Bucuresti, 2005), Despre presa, a lui Umberto Eco, initial o conferinta, publicata mai apoi in Cinci scrieri morale (Humanitas, Bucuresti, 2005) si Despre televiziune a lui Pierre Bourdieu (Art, Bucuresti, 2007). Fireste, acestea sint numai trei exemple, nepropuse insa aleatoriu, rele
