Lui Vasile Ernu
Mi-am luat o masa de la Ikea. Ce poate fi mai simplu, mai frumos decit sa-ti iei o masa de la celebra in toata Europa Ikea, pe care s-o asamblezi singur din citeva miscari, dupa cum zic reclamele si reputatia firmei?
Am dat echivalentul in lei a o suta si ceva de euro pe masa asta. Abia cind am ajuns acasa am vazut ca are un „manual de utilizare“ mai gros decit instructiunile la ultima versiune de iPod. Iar pentru ca principiul de existenta al marcii Ikea e socializarea prin munca manuala, sa ne simtim noi, clientii Ikea, la virsta atelierului de lucru manual, nedependenti de tehnologie, dar de muschi, patru ore si cinci beri ne-a luat, noua, trei oameni cu studii superioare si meserii interesante, sa punem pe picioare susnumita masa. Care a ramas cu o placa invers si furnirul crapat pe unde i-am ars o palma sa intre odata suruburile.
Sa fi fost noi atit de alienati de mecanica vietii reale incit sa nu mai stim cum se prinde o sina la un sertar? Dar oare ne-ar face pe noi insine mai reali sa stim asa ceva? Era o vreme, dupa care as recunoaste ca simt o oarecare nostalgie, cind lumea isi asambla singura mobila ca sa faca economie. Acum triumful socialismului in varianta suedeza spune ca trebuie sa dai o valiza de bani ca sa te poti legana in iluzia bricolajului ca intoarcere la natura. Ca si forma domestica a ecologismului, sa dai caruta de bani pe mincare produsa in bule de naturalism recreat artificial pentru a mima o bucla temporala, in care ne facem ca ne hranim la fel de sanatos ca pe vremea lui Pazvante Chiorul, incercind sa ne aducem, astfel, contributia la vindecarea planetei de consumerismul capitalist feroce.
Sincer, mi-am luat acea masa de la Ikea nu ca sa impartasesc cu prietenii experienta efortului manual si nici ca sa contribui la reducerea consumului industrial prin excluderea asamblarii din circui
