Asteptat cu nerabdare de miile de melomani, maratonul de 24 de zile, Festivalul Enescu – editia a XVIII-a – a adus citeva noutati. Seara inaugurala, gindita de Ioan Holender ca o „parada“ a solistilor nostri care evolueaza in strainatate, a fost, insa, o alaturare de glasuri frumoase, in interpretari… variabile, unii cintind 3 minute, altii 12 (de ce?). Ei au fost prezentati chiar de directorul Staatsoper Viena, care, in maniera sa inconfundabila, le-a hiperbolizat sau diminuat performantele artistice. Holender a subliniat anvergura artei romanesti in lume, cei 13 solisti fiind doar o parte dintre cei aplaudati pe mari scene lirice. Orchestra Operei Nationale a sunat mai bine ca altadata, iar dirijorul Gheorghe Costin s-a straduit sa ii acompanieze.
Un alt aspect nou a fost comasarea creatiei autohtone in patru seri succesive, cu lucrari exceptionale sau interesante, din genuri foarte diverse, in interpretari adesea excelente. De ce nu s-au derulat alternativ cu programele oaspetilor straini nu am inteles, pentru ca muzica romaneasca a fost astfel „decupata“ din contextul universal unde isi are locul. Dar cu siguranta am aplaudat maestri de reala valoare, ascultind si doua lucrari premiate la concursul 2005, semnate de Diana Rotaru si Kim Young-Guk. Nu am inteles nici de ce s-a inversat adesea ordinea anuntata, evenimentul transformindu-se astfel intr-un „concert-ghicitoare“.
Din 6 septembrie, dupa concertul Cvartetului Voces (intr-o forma „de zile mari“, comparativ cu cea de la Sinaia), a debutat seria ansamblurilor straine. Orchestre de Paris, cu Christoph Eschenbach la pupitru, a captat atentia publicului mai mult in seara urmatoare, prin sonoritate si expresivitate; violoncelistul Steven Isserlis nu m-a convins in Simfonia concertanta de Enescu, renumitul violonist Pinchas Zuckerman s-a „menajat“ in Concertul de Bruch, sunetul superb s
