Cu mult inainte de a publica Pururi tanar, infasurat in pixeli (2003), De ce iubim femeile (2004), Baroane! (2005) si alte pagini de perisabila publicistica, Mircea Cartarescu si-a aratat clasa de scriitor prin doua opere aparute intr-un interval foarte scurt, la finele regimului trecut si in zorii originalei noastre democratii. Visul (1989) si Levantul (1990) sunt niste carti absolut uimitoare (fiecare in genul ei), aparute insa intr-un moment socio-istoric nepotrivit, in care interesul pentru literatura si pentru cultura, in general, cunostea o drastica diminuare.

Ce este Levantul*? In primul rand, o minunata pledoarie pentru frumusetea poeziei. O frumusete diversa, pestrita chiar, atinsa nu din intamplare, la bataia de aripa a Muzei, ci construita cu truda, elaborata in ansamblu si in cele mai mici detalii. Ingeniozitatea prozodica a autorului e remarcabila: in chipul cel mai firesc, parca, el intra in hainele unor precursori si scrie "in dulcele stil clasic", redescoperind savoarea vechiului. Fiecare dintre cele douasprezece canturi este o lectie vie de istorie literara. Poetul postmodern isi alege o serie de repere din poezia autohtona, de la Ienachita Vacarescu la Nichita Stanescu, si le ruleaza discursurile intr-o interferenta cautata, mutandu-se de pe un picior metric pe altul si invartind cu gratie tropii. Ion Barbu, liricul ermetic fascinat de universul "de curatii si semne" al matematicii, descoperise culorile si aromele balcanismului, facand din Isarlik o cetate de sine statatoare in Joc secund, iar din Nastratin Hogea, exponentul ei ideal. La randul sau, Mircea Cartarescu ajunge, pe filiera munteneasca, la aceeasi "raia dulce, asudata", atinsa si contemplata dupa cutreierarea Levantului "dan ostroave in ostroave". Epopeea orientala respira astfel un aer foarte familiar, fiind intesata cu elemente din fondul etnic amestecat. Manoil, eroul