De specii şi forme literare care, altădată, făceau carieră şi erau la mare preţ, dar care, din varii motive, au părăsit masa de lucru a scriitorilor, devenind un soi de piese de muzeu sau fosile vii, nu te poţi apropia decât cu interes. Şi atunci când, de niciunde, apar volume în care trendurile vremii sunt lăsate deoparte şi, în schimb, sunt resuscitate formule mai vechi, merită să arunci măcar un ochi. Aşa stau lucrurile şi cu fiziologiile, atât de gustate în secolul 19 şi atât de distilate în ziua de azi. Vremurile în care portretele erau de ajuns pentru a face o carte au apus. Astăzi putem descoperi fiziologii în paginile unui roman sau printre versuri, dar remarcăm totodată şi permanenta grijă de a le masca, un camuflaj din care reiese o obsesie a autorului. Cititorul nu trebuie cu nici un chip să creadă că volumul meu e doar o colecţie de portrete umane, sunt în stare de mai mult. Amară prejudecată care, iată, este de ajuns pentru a marca sfârşitul unei specii literare.

Volumul Carlei Motrogan, Jurnal de sociolog, poate fi, în acest sens, o surpriză plăcută. Autoarea pare să nu se sinchisească de prejudecăţile altor scriitori şi să se încăpăţâneze să scrie o carte alcătuită aproape integral din fiziologii. Interesul de lectură primeşte un şi mai puternic impuls încă de la primele pagini. În portretele Carlei Motrogan nu descoperim nici prototipuri umane vechi de când lumea, nici stereotipuri fumate, ci chipuri vii ale tranziţiei româneşti. Notaţia autoarei este acidă, nu întotdeauna inspirată, dar mereu fidelă modelelor din viaţa reală. Cu destule delicii, vom descoperi aici bătrâne care se încăpăţânează să creadă că timpul a stat în loc pentru ele şi care îşi acoperă ridurile feţei cu straturi tot mai groase de fard, mămici-cerşetoare care îşi poartă copilul (ne-inodor) prin metrouri cerând doar de ochii lumii o pungă de lapte, adolescente frivole sau a