Povestea pe care mi-o spunea Babi, într-o seară, sub nuc, începea în 1972, într-o vacanţă la Eforie. O sunase atunci, ca în fiecare an în ziua de Sfânta Marie Mare, pe doamna Orica să o felicite (şi să o avertizeze: „Mă duc să îmi iau o sticlă de votcă, o beau, îmi dai banii pe ea!“), ajunsese apoi pe terenurile de tenis, unde piticii Rodolfo se pregăteau pentru partida de fotbal. Le mai trebuia un om, căci erau, ca-n Albă ca Zăpada, şapte, şi s-a oferit el (situaţie pe care aş putea să o speculez în sensul „Babi şi cei şapte pitici“, dacă nu m-aş teme că vreo comisie pentru combaterea discriminării, aflând că prietenul meu e mai negricios la ten, s-ar putea autosesiza). Istoria se încheia în acelaşi an, de Sfânta Marie Mică, atunci când în Balş se ţinea tradiţionalul bâlci, unde, „cu bani puţini vedeai puţin miraj“. Acolo îi reîntâlnise pe piticii Rodolfo şi tot acolo se lăsase ispitit, pe la prânzul unei zile, de anunţul pictat cu litere de o şchioapă pe o firmă: „Şarpele boa cu cap de femeie“, anunţ aflat lângă desenul ce reprezenta un şarpe spiralat cu chip de blondă. „Intrăm noi, 12, că nu erau mai multe locuri, şi vine nea băiatu’ care ne tăiase biletele, trage cortina şi vedem pe scenă un şarpe cam ca ăla de era pictat pe firmă, doar că ăsta avea chip de… mustăcios, cu o ţigară în colţul gurii. «Cine eşti tu?», îl întreabă cel cu biletele; «Sunt şarpele boa cu cap de femeie»; «Şi de unde vii tu?»; «Din Brazilia»; «Fumezi?»; «Da»; «Dă-mi şi mie o ţigară!». Şi trage cortina. În timp ce ne conducea spre ieşire, îi zic: «Domnule, afară scrie: Şarpele boa cu cap de femeie»; «Cât este ceasul acum?», mă întreabă el; «Este unu fără un sfert»; «Păi vedeţi! Femeia mănâncă la ora asta»“. Râsul lui Babi devenise zâmbet nostalgic când adăugase: „Era ora de masă a femeii, domnule!“.

Miraj pe bani puţini primim şi noi, de pe micile ecrane, de la moderatori şi invitaţii