Există o îndoială asupra modului în care trebuie prezentată publicului muzica românească a zilelor noastre: s-o "ambalăm" printre celebrităţi clasice şi romantice, aşa încât nimeni să nu părăsească sala de concert (cum s-a făcut ani de zile cu Enescu, aşa încât astăzi poţi să faci liniştit un program integral Enescu - sală plină), sau, cum s-a procedat la acest festival, "calupuri" de muzică integral românească, riscul fiind ca afluenţa să fie restrânsă, dar, în schimb, public de cunoscători. La Viena aşa se procedează şi n-am văzut niciodată săli goale la Wien Modern.
Concertul din 6 septembrie susţinut de trio-ul "Contraste" a avut sală plină la Ateneu, şi nu numai datorită renumelui acestei formaţii camerale timişorene (căreia îi merge vorba că ar fi cel mai bun trio din România). Într-adevăr, Ionuţ Bogdan Ştefănescu (flaut), Sorin Petrescu (pian), Doru Roman (percuţie) şi-au demonstrat nu numai tehnica impecabilă, desăvârşirea ritmurilor şi nuanţării, dar şi calmul imperturbabil în faţa problemelor survenite (la un moment dat, a fost nevoie de schimbarea ordinii anunţate şi de repararea unei defecţiuni la instrumentul de suflat).
Despre desăvârşire se poate vorbi şi în cazul substanţei lucrărilor prezentate. Un arc omogen al imaginaţiei leagă scrierile compozitorilor aleşi: lucrarea lui Eugen Wendel, Triaul (titlu care include cuvântul aulos, demonstrând rolul esenţial al flautului şi ducând pe dată gândul la lumea microtonală a Greciei antice) păstrează atmosfera stranie a armonicelor fundamentale, cu acorduri complexe şi conglomerate sonore pe un fundament ritmic de tip arhaic; trio-ul Violetei Dinescu, Dies Diem Docet, mizează şi el pe ritmuri complexe, pe un sistem de ecouri şi regăsiri labirintice, pe oglindiri neaşteptate şi deformări de teme, rezultatul fiind o încântare repetitivă (ce poate fi mai plăcut decât să regăseşti, prin repetiţie, i
