Rătăciri
Lunec. Lunec. Lunec.
Noaptea-i de cântec şi sânge.
Nimeni. Nici luna împunsă de nori.
Nici umbra verde a copacilor.
Nici zeul mare al casei.
O, acum el aleargă
prin pulberea razelor şi cântă,
şi râde şi plânge!
Nimeni. Doar un suspin
îmbrâncind lucrurile în sine.
Şi eu răsucindu-mă în timp ce lunec,
de parcă aş visa în somn urât.
Sau poate cineva - recules din negrul
nopţii - se depăşeşte, îmboldit
de zeul fugar. Şi râde şi plânge,
suspină şi cântă prin mine.
Cădere
Cad. Din ce în ce mai repede, cad.
Mă răsucesc dinspre trecut.
Totul nu-i decât magmă
sau poate ceva mai puţin decât
o respirare a cuiva fără nume.
Copii ai abisului,
ne smulgem din noi
către un lucru nedefinit
- matcă a viului.
Creştem spre altceva,
ca un râu de munte nemaivăzut,
ca o flămândă mireasmă
muşcând, iar şi iar, din tine,
ca începutul nopţii irumpt
din cel mai tiranic zeu,
din carnea naivă a rozelor
sau poate din secunda aceea neagră,
aidoma unui fund de abis abia părăsit
când totul pare străin şi sfârşit
sau nici atât, sau nici atât,
şi-alături nu-i nimeni.
Negrul
Negrul, negrul, negrul
îţi sculptează mâinile, duhul.
Seara zvâcneşte în brazi,
pulsează în iarba pietrelor,
răsturnând în ceruri
brazdele grele şi lutul.
Negrul, negrul se-abate
dinspre-ncinsele după-amiezi.
Cântă aspru, ca din pământ,
cosaşii; aerul şfichiuie.
De sub pleoapa cosmică, noaptea
cade grămezi, grămezi!
Mai e un pic şi negrul
te-ajunge din urmă. Iată,
îţi scaldă în smoala-i de aer glez
