Petre Got face parte din ampla şi după toate probabilităţile încă multă vreme inepuizabila categorie a poeţilor noştri cu genă rurală. Punctul de pornire al versurilor d-sale îl constituie, aşa cum remarca Ştefan Aug. Doinaş, într-un comentariu ce i l-a închinat, "realităţile sempiterne ale satului", în varianta sa maramureşeană, una dintre cele mai legate de conservarea tradiţiei, ale unui "suflet" iradiant al acestuia. Fervent al reîntoarcerii ideale în mediul natal, poetul îl echivalează cu o continuitate vitală, cu egalitatea cu sine a eternităţii: "Uneori acasă cînd revin/ îmi simt atît de aproape părinţii/ încît uit pentru moment/ Că ei dorm/ Sub pacea salcîmului.// îmi reapar în gînd/ Cum cireşii în floare,/ Mă îmbrăţişează, învie/ Cîntece din nord// Cucul vorbeşte/ Cu celălalt tărîm./Aş vrea să fiu iar copil,/ Cenuşa anilor să n-o ştiu,/ să zburd printre tufe de trandafir,/ Argint viu" (Caligrafie). Peisajul montan cu care e familiartizat e unul pur şi melodios: "Pe vîrf de munte/ Cad fulgii tîrzii/ Peste omătul anului; (...)// Secundele curg calm,/ îmi aud inima cîntînd" (Paralelă). O tihnă vegetală îl împrejmuie pe fiul devotat al locului, cuprins de o "tandreţe discretă", cînd i se năzare că mireasma gutuilor luminează iar manuscrisul i se limpezeşte precum vinul cramelor. Privirea i se îndreaptă către întrupările modeste ale vieţii, purtătoare de har naturist, către vipera care "prînzeşte miresme", către "măiastra" care glăsuieşte dintre crengi înfrunzite, bandajînd "tîmpla iubirii", către ariciul care ar fi, în delicateţea-i "fără seamăn", un alter ego al său: "Cine-mi traversează grădina/ în clipa tăcută şi caldă?// Trece prin trifoi, printre crini/ Cu armura în spinare,/ Aduce tihna amurgului.// Alunecă lin, suveran/ Lasă împăcare în urmă. (...) La fel mă strecor/ Blînd prin lume,/ Săgeţi de apărare înalţ/ Numai cînd momentul e orb/ Şi veninul fierbe î