N-aş spune că în preajma primului meu an de şcoală părinţii s-au împrumutat de la o bancă, spre a mă putea echipa. Mama m-a îmbrăcat într-un şorţuleţ de pânză, gri cu picăţele, care se încheia pe la spate, mi-a legat la gât o fundă albastră şi mi-a pus în spinare un ghiozdănaş în care se afla o tăbliţă, un condei, un abecedar şi un burete care atârna pe dinafară, legat fiind cu sfoară - era din soiul natural ce se culegea de pe fundul mărilor.

Pe tabliţă zgâriam cu condeiul linioare paralele - pe cât cu putinţă - uşor aplecate spre dreapta. Colegul de bancă, Vică, scrâşnea şi vorbea pentru sine: "Nu se mai inventează odată pixul, să scăpăm de scârţâitul ăsta de condei." Pe la jumătatea anului la zestrea mea şcolară s-a mai adăugat o sticluţă de cerneală albastră marca Günther Wagner, prin care, spontan, se creă o distanţă între mine şi ceilalţi colegi, găieşteni de baştină, care foloseau cristale violete de amestecat cu apă, în vederea obţinerii unei cernele de eternă persistenţă. Costa un leu cornetul.

Curând apoi căpătai un penar în care sclipeau mai multe peniţe, dintre care una, Klaps - scria gros subţire. în abecedar, oiţe dolofane te priveau drept în ochi. Recitam cu toţii Oi-i, oi-i, de parcă am fi fost israeliţi în suferinţă. Cu cotul puteai răsturna călimara ce-şi avea adâncitura ei în placa băncii. Atunci, pe palma, întinsă la un energic îndemn, primeai o lovitură de riglă, în dungă - de neuitat. O sticlă de cerneală de un litru odihnea pe catedră. Răsturnarea ei ar fi însemnat sfârşitul lumii. Spargerea unui geam ridica pentru prima oară în viaţă problema delaţiunii....

Erau vremuri arhaice, fără computere în clase şi camere video, jandarmi ajutaţi de bodyguarzi nu ne apărau de atacuri, noi elevii în şorţuleţe nu aveam telefoane mobile, nu consumam hamburgheri şi nu purtam adidaşi. învăţătorul sosea la şcoală cu şareta sau cu gabrioleta,