Ruşinea de a vorbi frumos

De cînd a fost reanimată de Nicolae Prelipceanu şi Marian Drăghici, Viaţa românească a devenit una din revistele pe care Cronicarul o scoate din teanc şi o citeşte cap-coadă, de plăcere şi curiozitate, nu din obligaţie redacţională (că nu e singurul interesat o dovedeşte faptul că, dacă o lasă pe birou, dispare rapid; alte reviste pot să zacă luni întregi acolo). Secretul e că sumarele sînt bine şi din timp gîndite, cu grupaje tematice şi colaborări - scurte şi variate - solicitate unor scriitori pricepuţi "în temă", că literatura originală are o cotă valorică bună şi textele sînt îngrijite profesionist. Fapt confirmat şi de nr. 6-7, unde ancheta Limba română vorbită nu conţine previzibile şi plicticoase lamentaţii şi indignări, ci observaţii şi analize subtile, explicaţii şi perspective ale fenomenului viu. Astfel, Ştefan Borbely spune că, după 1989, a apărut un soi de ruşine de a vorbi o limbă elevată: "Am scăpat de limba de lemn care ne încorsetase gîndirea înainte de ianuarie 1990 şi am căzut într-un colocvialism verbal subcultural, pe care mulţi îl asimilează cu dezinvoltura, cu revolta împotriva tuturor regulilor şi coerciţiilor imaginabile, altfel spus - cu libertatea." Şi Mihai Zamfir găseşte aceeaşi explicaţie pentru starea actuală a românei vorbite pe stradă dar şi la televizor şi nu vede (cu umor englezesc) în asta o nenorocire: "O limbă nu a fost niciodată frumoasă ori urîtă decît după un criteriu arbitrar, situat prin definiţie în afara ei. Din moment ce imba română interjecţional-sexualizată a tinerilor continuă să-şi îndeplinească rolul fundamental, adică pe cel al comunicării, nu văd de ce am fi neliniştiţi. Tinerii români de azi se înţeleg între ei foarte bine cu jargonul lor de trei sute de cuvinte, iar interjecţiile şi gesturile îi ajută să suplinească pauperitatea verbală. Aşa încît introducerea în context a