Ce poate fi mai iritant decît un autor căruia trebuie să-i dai dreptate în ciuda presimţirii că, dacă îi accepţi adevărul, de lumea ta se va alege praful? Şi cum să priveşti cu ochi buni un om ale cărui gînduri, dacă le încuviinţezi valabilitatea, vor echivala cu prăbuşirea reperelor tale? Se înţelege, nimeni nu e înclinat spre astfel de concesii, şi asta fiindcă nimeni nu ar accepta ca etosul în care a trăit şi s-a format o viaţă întreagă să se risipească dintr-o dată şi, în locul lui, să se înfiripe un alt etos, dar unul ale cărui trăsături, în comparaţie cu cele vechi, să semene cu crucile unui cimitir.

În această situaţie se trezeşte un cititor cînd deschide o carte semnată de McLuhan. Mai întîi, trăieşte cu senzaţia că asistă la o mascaradă culturală, întocmai ca spectatorul unei teatru livresc în care autorul, simulînd o bravură nonconformistă, vrea să se dea competent într-un domeniu pe care nu-l stăpîneşte, apoi gîndul diletantismului este înlocuit de ideea supărătoare că, pe undeva, canadianul acesta vorbind în dodii sofisticate s-ar putea să aibă dreptate, pentru ca în final, precum un sunet de gong vestind sfîrşitul rezistenţei interioare, cititorul să realizeze, cu o gheară în inimă, că afurisitul de profet al pierzaniei nu numai că nu bate cîmpii, dar chiar reuşeşte să descrie fidel o stare de fapt pe care nimeni pînă la el nu a putut s-o intuiască atît de clar.

Nu întîmplător, acestui profet al pierzaniei celebritatea i-a venit atunci cînd nu se mai putea bucura de ea, adică după moarte, iar voga postumă în care i se scaldă acum numele, o macabră şi tardivă răzbunare pentru criticile pe care contemporanii i le-au administrat în timpul vieţii, nu fac decît să-i întărească profilul de prezicător neconvenţional al unei apocalipse culturale: apocalipsa culturii scrise.

Despre această apocalipsă e vorba în antologia de texte pe care fiul lu