Volumul Poezii, erezii şi taine (Bucureşti, A. M. Press, 2006) al lui Nicolae Popescu cuprinde teorii năstruşnice versificate, unele inspirate de filmele SF:
"Eu cred că Pământul/ Nu e singura planetă/ Locuită/ De fiinţe raţionale,// Eu cred că multe alte planete/ Sunt locuite/ De extratereştri,/ Cum ne-am obişnuit să-i numim.// Eu cred că aceştia au venit/ Demult/ Pe Pământ.// Eu cred că aceşti extratereştri/ Sunt materiali,/ Sunt ca şi noi!/ După chipul şi asemănarea noastră!" (Eu cred).
Alte teorii ţin de o conceptie mistică asupra existenţei:
"Sufletul poate, lesne, a ieşi din om/ şi spiona Nemarginea Tăriei,/ Cum se decorpora Napoleon,/ Taman, la fix, în miezul bătăliei.// Somele, toate-s un morman de GAZDE/ De spirite ce-adesea-şi schimbă soma/ deşi e-acelaşi chip brăzdat de brazde/ Alt spirit te priveşte din aceeaşi somă!ť" (Suflete şi întrupări).
Iar altele sunt pur şi simplu ininteligibile şi nu pot fi clasificate:
"Atunci când ansamblurile suflet-om vor putea accesa liber/ la memoria tuturor rădăcinilor de suflet cu suporţi decedaţi/ se va produce ÎNVIEREA MOR}ILOR." (Aşa fi-va).
Dar toate ilustrează un mod stângaci, involuntar amuzant, de a filosofa. Autorul crede că poate să rezolve, cu un hocus-pocus al gândirii lui naive, neexersate, probleme care frământă omenirea de mii de ani. Dar, bineînţeles, nu rezolvă nimic şi nici măcar nu izbuteşte să relanseze discuţia, întrucât alunecă în caraghioslâc. El îşi dă seama (după cum reiese din prefaţă) că este un versificator, nu un poet. Totuşi, perseverează în compunerea de poeme (filosofice), sperând, probabil, în sinea sa că lumea îl va contrazice, exclamând: "Vai, sunteţi prea modest!"
Să revenim însă asupra "versificărilor". Umorul lor (involuntar) provine din aplombul cu care se fac afirmaţii hazardate şi din stilul împiedicat (limba română fiind pentru auto
