Înveţi să citeşti literatură ţinându-i pumnii strânşi protagonistului pozitiv. Lăcrimezi când necazurile îl împresoară, când duşmanii se-nmulţesc şi răul pare să triumfe definitiv. Dar ajungi să închizi romanul cu un sentiment de bucurie sărbătorească: printr-o uimitoare răsturnare de situaţie, eroul tău a câştigat bătălia deja pierdută, convertind înfrângerea iminentă într-o răsunătoare victorie.

A doua etapă a înţelegerii e mai dureroasă. Descoperi cărţi fără happy-end, romane la fel de palpitante, cu scene şi episoade care te ţin cu răsuflarea tăiată, cu aceeaşi luptă între bine şi rău, alb şi negru, virtute şi mizerie morală, dar cu un final contrariant. Nu pricepi în ruptul capului de ce a trebuit să sfârşească aşa un personaj pe care-l iubeai. Identificarea cu el devine problematică. Ai fi vrut să "aveţi" recunoaşterea meritată cu prisosinţă, consacrarea îndelung aşteptată. Dar iată că el e mort, iar tu ai inima plină de tristeţe.

Aceasta, până la a treia fază a lecturilor tale, când descoperi un adevăr mai nuanţat. Literatura nu este ruptă din viaţă, nu e o parte detaşabilă a ei, deci greşeşti când compătimeşti cu unul sau altul dintre eroi. Deşi par atât de vii, sunt creaţii de hârtie, animate nu de Sfântul Duh, ci de forţa figurativă a romancierului. Astfel că disocierea pozitiv/ negativ începe să te preocupe tot mai puţin. Contează modul în care personajele apar şi se dezvoltă, logica lor tipologică, iar nu unghiul moral din care le priveai până mai ieri. E importantă consistenţa lor, precum şi acea notă distinctivă care le face inconfundabile, într-o galerie mai largă de portrete. Între un erou cumsecade, dar şters, şi un ticălos antologic, optezi acum pentru al doilea. Fiindcă nu mai alegi omul; alegi personajul.

Iar la finalul acestei iniţieri foşnitoare, cu mii de file întoarse şi asimilate, descoperi uimit contextul. Realizezi că nu e