Filmul lui Cristian Mungiu face parte dintr-un proiect mai vast, intitulat Amintiri din Epoca de Aur, adunînd o serie de întîmplări fără o trimitere directă la comunism ca sistem sau ideologie, acesta oferind doar un cadru de desfăşurare a acţiunii. Această delimitare mi se pare extrem de importantă pentru că ea urmează să facă diferenţa faţă de o altă serie de recuperări a trecutului pe care le datorăm în special cinematografiei germane. Filmul Good bye, Lenin! (2003) al lui Wolfgang Becker sau cel al lui Florian Henckel von Donnersmarck, Das Leben der Andren (Viaţa celorlalţi, 2006) sunt referinţe notabile în acest sens, într-o ţară unde acest curent este şi cel mai bine reprezentat nu numai în film, dar şi în proză. Comunismul a devenit un fel de obiect ready-made, un obiect suprarealist, exotic, imposibil, iar potenţialul său dramatic este exploatat din plin ajungînd pînă la excelente scenarii consumeriste în lumea reclamei precum celebra "Senzaţii tari din 1964" pentru ciocolata ROM, a agenţiei McCann Erickson, cîştigătoare a 5 premii EFFIE. (Pot să pun pariu că nici unul din membrii agenţiei nu bănuieşte cît de "tari" puteau fi cu adevărat senzaţiile din 1964, ca să nu mai vorbim de cele din anii '50!) De altfel, o parte din tinerii cineaşti români au mizat pe acest filon şi au mizat bine. Spre exemplu, filmul lui Cătălin Mitulescu, Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii (2006) sau cele care se învîrt în jurul revoluţiei din Decembrie, - sau ce-o fi fost -, precum A fost sau n-a fost? (2006) al lui Corneliu Porumboiu sau Hîrtia va fi albastră (2006) a lui Radu Muntean au obţinut nu doar premii importante la Cannes şi alte festivaluri, dar au început să prindă la un public destul de dezabuzat de prea mult Home Cinema. Aşa că, filmul lui Mungiu nu vine din senin, drumul său a fost deschis de altele despre comunism sau despre tranziţie, iar Marfa şi Banii (2001) al lu