Uneori, după absenţe puţin mai lungi din ţară, acomodarea devine tot mai grea. Aşa mi se pare în ultimii ani. Haosul de aici, lipsa unui sistem, a legilor ferme, lipsa acută de civilizaţie, dialog şi predispoziţia spre anarhie, minciună, urît, aplecarea spre distrucţie şi prea puţin spre construcţie, miştocăreala nesfîrşită, zgomotul infernal pe care îl producem pentru nimic, lipsa de respect pentru orice şi pentru oricine, mă rog, nu vreau să alcătuiesc aici o listă exhaustivă, tot ce vă deranjează în fiecare clipă şi pe dumneavoastră mă face să cred că România nu există. Decît în capul nostru. Îmbolnăvit de anormalitate. Aproape nimic din ce se petrece pe aici nu îşi găseşte corespondent într-o lume normală. Acolo, fiinţele ce o populează se străduiesc să-şi vadă decent de viaţă şi, mai ales, să o trăiască. Ca pe un dar. Aici, vocaţia naţională este de a o arunca în aer. De a o spulbera cu orice chip. Asta, să spunem, ar fi putut să fie, la urma urmelor, o chestiune de opţiune individuală. Nu ne lăsăm, însă, pînă nu facem aidoma şi cu vieţile celor din jur. Totul trebuie tîrît în mocirla comună oribil mirositoare, în derizoriul absolut. Fiecare ştie orice, poate să-şi dea cu părerea plină de aplomb despre orice, să se tragă cu ceilalţi de brăcinari, să-i terfelească, să desfiinţeze măsura bunului- simţ şi ştacheta sub al cărei nivel nu poate să coboare nici un fel de discuţie. Niciunde. În locurile civilizate de pe planetă există un sistem prea bine reglat care nu permite alunecări periculoase. Iar oamenii, poate nu neapărat mai meritorii, nu au încotro şi se supun. Noi trăim în ţara din capul nostru. Şi asta ne ocupă tot timpul, cum spune cineva.

Sînt şi unele vise care, transformate în realitate, întind punţi către maluri sănătoase, normale, valoroase. În vis mai există artiştii de toate felurile, scriitorii, muzicienii, matematicienii, cercetătorii, doctor