Asudat, cu părul lucind de grăsime şi cu hainele parcă luate cu împrumut înainte de a intra pe scenă, Pavarotti a rămas toată viaţa un fiu de brutar care cînta din plăcere, indiferent unde se întîmpla asta. N-avea gîndire de vedetă şi vorbea despre propria sa celebritate ca despre ceva care la fel de bine ar fi putut să nu existe. Nu cădea în extaz în faţa propriei sale imagini publice poate şi din cauză că ar fi părut pleonastic - ce mai putea adăuga el la imensa admiraţie electrizată a celor care îl ascultau? îşi putea permite să-şi ia gloria peste picior, fiindcă şi dacă ar fi împărţit-o la 10, tot i-ar fi rămas destulă pentru a satisface o vanitate în perpetuă alertă. Cred însă că adevăratul motiv pentru care nu făcea caz de sine însuşi era conştiinţa lui că e deţinătorul unui instrument uluitor pe care soarta i l-a dat în comodat. Uşurinţa cu care el ajungea la înălţimi la care toţi tenorii de azi nu îndrăznesc nici să viseze, iar asta fără a-şi pierde vreo clipă masculinitatea şi stăpînindu-şi vocea, ca şi cum nu ar fi existat octavă inventată pentru posibilităţile sale, îi dădea probabil sentimentul, pe care nu-l cunosc decît oamenii cu adevărat simpli, că n-are dreptul să se laude cu ceva care depăşea chiar şi posibilităţile extraordinare ale acestui instrument la purtător. Fiindcă nu era tenorul interpretărilor de succes, prin mari strădanii, ci depăşea de la distanţă condiţia vocilor ambiţioase, atinse din cînd în cînd de momente de graţie, şi transforma extraordinarul în performanţă artistică obişnuită, lui Pavarotti i s-a întîmplat să fie fluierat în spectacole în care altor tenori li s-ar fi ţinut pumnii să nu mai greşească.

Uşurinţa cu care el atingea uluitorul făcea ca orice greşeală venită din partea sa să fie considerată echivalentul unei catastrofe. Ceea ce, într-un fel, e de înţeles: cui trece dincolo de perfecţiune, orice scăpare i se repro