Spuneam, altădată, că lucrurile rele au mai degrabă parte de istorie. Nebunia, prostia, frica. Aşa încît, deşi există şi o Istorie a frumuseţii şi încă una a iubirii, normalitatea rămîne, totuşi, prea puţin interesantă.

Mai ales că, deşi credem tot timpul că literatura n-are nevoie de lume ca să-şi desfăşoare himerele, o istorie a calmului şi voluptăţii cere, în chip necesar, o realitate care să poată s-o ducă. Realitate cu care nu sîntem obişnuiţi, şi-n care ne-am dezvăţat să credem, punîndu-i în loc graba, suspiciunea, neîmplinirea. Dar, ca o consolare care vine dintr-o lungă tradiţie (nu numai) literară, dacă există ceva care ne-o poate da înapoi, acei binefăcători sînt, de bună seamă, călătoriile. Locurile în care, ca o curiozitate a firii omeneşti, sensibilă, orice s-ar zice, mai întîi la bine, stînd puţin, nu descoperi decît plăcerile lor. Cusururile ies la iveală doar cu timpul.

Bunăoară, Luxemburgul, răsfăţat, et pour cause, Lux. Dacă aş scrie unul din pretenţioasele documente ale studiilor culturale, l-aş numi melting pot. Dacă m-ar interesa, iarăşi, excursiile în catastifele cu date, care încearcă să explice un fel de-a fi prin parametri sociologici (ceea ce, boscorodind ariditatea instrumentelor de lucru, am încercat, de altfel, să facem acolo) aş vorbi despre privitul la televizor şi despre ieşiri cu prietenii, despre voluntariat, despre familie, toate măsurate în ore-viaţă. Dar nu acum, aici.

Aşadar, vorbesc despre un orăşel nemţesc, în care scrie, la tot pasul, Café de Paris, pe-ale cărui străzi se vorbeşte franţuzeşte şi se cîntă Strauss, despre linişte, despre savoir vivre sa vie. Despre un stil, în care singurul lucru anecdotic-supărător era obiceiul programului nostru de prelucrări statistice, "dresat" să ne spună, la fiecare deschidere, Bonjour (sau, mai rău, bonsoir), il est déja 15.30 a Luxembourg... Un fel subtil de-a-ţi ami