Randunel.
Sfarsit de august, care nu voia sa lase loc semnelor apropierii calendaristice a toamnei. Ca in fiecare an, venisem sa gasesc in casa bunicilor din acel sat aflat pe malul Dunarii oaza de liniste care sa-mi limpezeasca gandurile si sa ma desprinda de tumultul orasului.
In gradina cu flori din fata casei, care era preferata de pisicile bunicii pentru tihna ei insorita, departe de tarcoalele "paznicului" credincios al gospodariei, Azor, am intrezarit intr-una din zile, printre petunii, o "coada de frac". M-am apropiat usor si mi-am dat seama ca randunica ce parea doar incurcata in tulpinile si frunzele florilor nu putea, de fapt, sa zboare. Stiam ca o sperie apropierea mea, dar numai gandul ca ar putea fi descoperita de una din pisici m-a ingrozit. I-am cercetat cu grija aripile care ii tremurau. Pareau tefere, dar pasarea se ghemuise in palma mea si nu voia sa zboare.
Nu prea stiam cum voi reusi sa o hranesc, nu aveam deprinderea ei de a prinde insecte "din zbor". Bunica m-a inseninat imediat cu o idee: pe musamauma mesei de afara, intindeam putina dulceata si asteptam. Nu intarziau sa vina amatoarele de dulce, pe care le asteptam pregatita cu un plici. Spre marea mea uimire, Rindunel, care urmarea cu multa atentie "operatiunea" prin care ii faceam rost de mancare si care statea pe umarul meu, cobora repede pe brat si infuleca mustele. Apa i-am oferit-o sub forma unor picaturi formate la marginea unei frunze. Imi multumea in limba lui, care poate fi asemuita cu clinchetul zurgalailor. Era foarte vorbaret si "conversam" amandoi, fiecare pe intelesul lui. Important era ca ne imprietenisem si a inteles ca nu ii vreau raul.
Ii placea sa stea pe umarul meu si sa se joace cu cercelul. Noaptea, statea cuminte in culcusul pe care i-l aranjasem pe masa mea de lucru, intr-o fructiera cu picior inalt. Am inceput sa ma gandesc cum sa il a
