Ma plimbam (incercam caci, din cauza masinilor care se-ncurau pe alei, mai ceva decat cainii ce faceau acelasi lucru prin iarba si printre flori!) prin Parcul Plumbuita cu cativa tovarasi de generatie abrogata.
La un moment dat, unui pensionar ii vine ideea sa trecem la atac, asupra masinilor (si mai ales a soferilor), dar nu inainte de a fi inchis si incuiat cu un lacat cumparat de vizavi, portile parcului deschise de tupeisti (soferi blondo-bruneti si proprietari de caini sateno-ochesi!) Zis si facut. Inarmati cu bate, bulgari, pietre, galagie, curaj si solidaritate civica, am trecut la actiunea la care Politia (comunitara sau de stat, platita de contribuabil!) se fereste s-o faca, asa cum se teme si sa se afle in zona.
Cativa incercelati, imbelciugati si-nlantuiti au dat sa reactioneze, dar s-au resemnat, vazand ca ploaia de bolovani atenteaza la integritatea lor si a limuzinelor pe care le spalau cu apa din lac, pangarind si blocand aleile. Au urcat la volan si au demarat pe aleea pe unde intrasera. Poarta insa era inchisa si incuiata, iar noi, razboinicii normalitatii, veneam ca-ntr-o dubla trasa intr-un film istoric.
Tocmai cand eram in focul demersului justitiar, suna telefonul. Cineva zice ca e apelul de la primarul N. Ontanu, iar altcineva crede ca e seful Sectiei 7 Politie aflata in preajma.
Sar ca ars, mai-mai sa cad din pat. Era ceasul desteptator care sunase sa ma trezesc la realitate din visul frumos si sa reintru in cosmarul traiului zilnic din partea de Bucuresti numita Colentina, cea mai blestemata si mai ignorata de gospodarii din subordine adjunctului renumitului lider (capitalist!) de partid (e Vanghelie!) fost si (viitor!?) de guvernamant.
P.S. Cand sa plec la chemarile job-ului, in urma mea aud glasul sotiei: sa nu uiti sa cumperi un lacat, sa incuiem portile de la gradina de la tara ca si-au facut drum prin
