De ce nu ne-or iubi irakienii? Stăm acolo, la peste 40 de grade, încercând să facem ordine în ţara lor amărâtă, şi văd într-un sondaj BBC de săptămâna trecută că 57% din ei cred că e OK să fim luaţi drept ţinte de insurgenţii locali, împreună cu aliaţii noştri. 48% cred că e OK să fim chiar ţintele atacului al-Qaeda. În condiţiile în care aceşti oameni nu au impresia că în Irak ar fi vreun război civil, ci unul de eliberare, şi noi suntem primii de care trebuie să se elibereze (sub 20% au remarcat că şi Iranul, şi Siria mai încurcă pe acolo), situaţia trupelor de eliberare mi se pare că devine într-adevăr o situaţie de trupe de ocupaţie, greu de susţinut. Sprijinul pe care îl dăm guvernului care a fost ales în mod liber de irakieni e subminat chiar de prezenţa noastră, aceşti oameni fiind ţinte doar pentru că ei cooperează cu noi. Şi nu doar ţinte pentru terorişti, deşi şi asta e foarte serios, dar mai ales ţintele oprobriului public, din câte se vede prin sondaje, ca vânzători de ţară. Nu mă mai mir că majoritatea parlamentului irakian ales a ajuns să rezide prin străinătăţuri; chiar nu e de stat la Bagdad. La concluzia asta au ajuns şi democraţii americani, care s-au dezlănţuit săptămâna asta contra lui George W. Bush, pledând pentru o retragere masivă şi imediată din Irak. Chiar dacă nu au reuşit, toate talk-show-urile şi emisiunile umoristice au făcut bancuri pe seama generalilor din Irak şi a preşedintelui, săpând şi mai mult la încrederea publicului că rezistenţa eroică din Irak mai serveşte la ceva. În acelaşi timp, două treimi din publicul irakian crede că prezenţa coaliţiei face rău, nu bine, securităţii în Irak. Or simţi ei ceva. Nu mai încape nici o îndoială acum că operaţia invadării Irakului a fost, din punct de vedere al planificării, o enormă greşeală. Nu aş vrea să iau partea celor care spun că în schimb Iranul trebuia invadat, remarc doar că mai mulţ