Cel mai bine vândut ziar din Franţa (360.000 tiraj) este atacat cu destule argumente interesante (cam “metafizice” şi “etice” pentru amatorii de business şi doar business) în Le Monde Diplomatique – un fragment e accesibil şi pe net, restul e pe… hîrtie. L’Equipe este taxată pentru epoca scorurilor, exclamaţiilor, jurnalismului onomatopeic, toate în detrimentul atitudinii critice faţă de fenomene îngrijorătoare din sport.

Critica nu e iubită de cei care fac marketing, de cei de la etajele superioare, în cazul Equipe. ne trebuie o atitudine pozitivă, relatare, informaţie brută, pe care s-o vindem şi atît. Dar mai ales atitudine constructivă. Cam asta se vinde bine şi face afacerea prosperă. LMD citează jurnalişti care s-au ocupat de cazuri grele de dopaj şi care pînă la urmă au părăsit ziarul. Fostul redactor şef tehnic de la ziarul cu pricina povesteşte cum s-a schimbat politica editorială la un moment dat, în 1995, odată cu apariţia unui departament de joncţiune între marketing şi editorial:

“începînd de atunci, scopul este prezentarea unei actualităţi strălucitoare, care să nu strice plăcerea cititorului, flatîndu-i în acelaşi timp instinctele. Sub conducerea lui Francis Gabet, şeful de la marketing, redactorii şefi au asistat la proiecţii de studii, de statistici, de grupuri de cititori de la care au primit un parcurs foarte precis ce le indica subiectele care se cuveneau tratate, modul în care trebuiau tratate şi motivele pentru care trebuiau tratate”.

Mă rog, ideea e că genul ăsta de jurnalism al performanţelor şi al relatărilor cuminţi, tiparul stilistic impus de parteneriatele de tot felul în schimbul exclusivităţilor au impus o linişte aparentă, profitabilă, dar nocivă etic peste o publicaţie sportivă celebră.

Să citesc şi eu ziarele de sport româneşti sau presa românească generalistă după aceeaşi grilă? În segmentul sportiv e clar c