Toate studiile moderne de sociologie arată că - în orice societate sau naţiune - educaţia este factorul principal, deşi nu unicul, pentru construirea unei vieţi individuale decente. Cu cât ai un nivel mai înalt de şcolarizare, cu atât şansele tale ca intrarea în piaţa muncii să se facă pe o poartă promiţătoare sunt mai mari. Sigur că există excepţii de geniu. Adversarii teoriei de mai sus, cei care pun preţ pe „şcoala vieţii“ şi pe experienţa personală, răspund imediat cu cazul lui Bill Gates, mulţi ani cel mai bogat om din lume, exmatriculat din facultate pentru că se ocupa de calculatoare, nu de examene. Dar Bill Gates este unul, unic, irepetabil. Pentru cei aproape patru milioane de elevi şi studenţi din România nu ar fi deloc atrăgător să ştie că şansa de a deveni Bill Gates, dacă pleci de la facultate, este mult mai mică decât şansa de a câştiga zece milioane de euro la Loteria Naţională. Excepţiile produc numai justificări personale, nu şi mecanisme sociale durabile.
Şi vine calculul statistic. România este un caz special în Europa, de multe decenii. România are cea mai scăzută pondere de persoane cu studii superioare în populaţia ocupată (respectiv cea care prestează o muncă, fie ea retribuită sau nu). Un milion de persoane au studii superioare în România din aproape opt milioane de persoane ocupate. Ceva mai mult de zece la sută. În Albania, proporţia este de 19%, în Rusia - de 22%, iar în SUA - de 24%. În ţările europene, cu excepţia Irlandei, sunt în jur de 20%. Irlanda este un caz special. Unele studii vorbesc de aproape 40% persoane cu studii superioare în totalul populaţiei ocupate. Astfel s-ar explica, de altfel, şi formidabila dezvoltare economică a acestei ţări, care în anii ’50 era printre cele mai sărace din Europa, iar acum se apropie - ca indicatori, nu ca volume - de grupul celor opt state dezvoltate.
Cauza situaţiei României este binec
