De multă vreme (era să încep cu „de patru luni, trei săptămâni...“) aşteptam momentul - premiera românească a filmului lui Cristian Mungiu, câştigător în acest an a trei premii majore. Le merită pe toate. S-a scris atât de mult despre acest succes, încât povestea în sine, intriga propriu-zisă a filmului, aproape că nu mai are nimic necunoscut - intri în sala de cinema ştiind deja ce urmează să se întâmple cu cele trei personaje principale: o student�
De multă vreme (era să încep cu „de patru luni, trei săptămâni...“) aşteptam momentul - premiera românească a filmului lui Cristian Mungiu, câştigător în acest an a trei premii majore. Le merită pe toate.
S-a scris atât de mult despre acest succes, încât povestea în sine, intriga propriu-zisă a filmului, aproape că nu mai are nimic necunoscut - intri în sala de cinema ştiind deja ce urmează să se întâmple cu cele trei personaje principale: o studentă (interpretată de Laura Vasiliu) trebuie să facă un avort clandestin, ajutată de prietena şi colega ei de cămin (Anamaria Marinca); iar cel care trebuie să o facă (Vlad Ivanov) le cere şi obţine plata în natură. Regizorul deplânge faptul că astfel se pierde mult din tensiunea atent orchestrată din prima jumătate de oră; pentru cineva care nu ştie nimic despre scenariu - cum a fost cazul cu juriul de la Cannes - şi urmăreşte desfăşurarea intrigii, scenele care compun miezul poveştii (dublul viol, provocarea avortului, abandonarea fetusului) trebuie să fi avut efectul unei lovituri de ciocan. Pentru noi, ceilalţi, există avantajul că putem urmări acum, de la prima vizionare, felul în care Mungiu ţese, din detalii scenografice anodine şi replici aparent banale, iţele unei poveşti a cărei oroare fascinează. Faptul că, mult înainte să ajungi la momentul avortului, vezi cum în căminele studenţeşti se făcea, în 1987, trafic cu pilule a
