A compus atăt de multe piese (bune!), incăt iţi ia o săptămănă doar să le fredonezi pe toate. Din cănd in cănd mai are timp să şi povestească... despre travaliul creaţiei şi păţaniile foştilor elevi.
Jurnalul Naţional: Vă mai amintiţi "primii paşi" ai ex-cursanţilor dvs.? Ce năzbătii făceau?Marius Ţeicu: Erau foarte diferiţi ca stil. Angela Similea a fost serioasă incă de la inceput. Işi pregătea cu mare atenţie fiecare amănunt, de la text, la imbrăcăminte. Avea pe cineva care ii făcea rochiile pentru scenă şi mergea să vadă dacă se potrivesc cu decorul. Dida Drăgan era o flacără vie, dăruită cu voce uluitoare. Avea doar piese sobre, dramatice, n-am văzut-o niciodată ţopăind sau căntănd ceva comic.
Toate elevele semănau cu ele? Aş, de unde! Olimpia Panciu s-a dovedit cea mai zăpăcită dintre elevii mei. Mi-amintesc un episod haios: Cornel Constantiniu cănta la un festival o piesă lirică, "Odiseea". La un moment dat, a incremenit: apăruse cineva pe scenă, cu spatele la public, şi se unduia intr-un fel de balet fantasmagoric. "Arătarea", costumată cu o draperie neagră, era nebuna de Olimpia. Cornel a izbucnit in răs, n-a mai putut să cănte şi s-a ales praful de tot spectacolul. Un alt zburdalnic, plin de poante, era Ioan Luchian Mihalea. Il tot dădeam afară de la lecţii, să se mai potolească. Romcescu era pe atunci puşti, invăţa la liceu, nu mă scotea din "domâ profesor, domâ profesor".
InexplicabilE importantă inspiraţia?Cum să nu! De inspiraţie ai nevoie chiar şi atunci cănd trebuie să inventezi un nou mod de a scoate dopurile dintr-o sticlă, nu?
Cum şi de unde apare ea, inspiraţia?Habar n-am, e un lucru pe care nu mi-l pot explica. Simt că vine de undeva din exterior, probabil de la Dumnezeu. Nici măcar nu e necesar să fii intr-un loc special ca să poţi crea, contează doar să ai o anume stare suf
