Ca in orice profesie, si pentru profesorii universitari exista o virsta de pensionare. in majoritatea tarilor europene, la aceasta virsta, pensionarea este obligatorie, indiferent de cit de activ si productiv este, in acel moment, respectivul cadru didactic sau cercetator, indiferent daca inca are vreun doctorand care urmeaza sa prezinte teza.
Legile sint stricte si se respecta: omul e nevoit chiar sa elibereze biroul (cei din Vest au ce elibera), hirtii, documente, articole strinse intr-o viata de munca si care nu au loc acasa sint acum ingramadite in cutii uriase de carton care stau, de obicei, citeva luni bune, in vreo sala comuna in asa fel ca cine are nevoie sa-si ia ce doreste; ce nu se ia se recicleaza. in cazurile fericite, pensionarilor activi li se mai gaseste loc in cite un birou comun. S-ar zice ca, la urma urmei, nu e nici o drama: cine vrea sa faca in continuare cercetare e liber s-o faca, nimeni nu-l opreste sa mearga la biblioteca, sa vina la conferinte si seminarii, sa lucreze acasa.
Nu e chiar asa. E nevoie de fonduri pentru deplasari, achizitii de carte, materiale si cite altele. Si, mai ales, e nevoie de atmosfera aceea extrem de stimulativa dintr-un colectiv de cercetare.
La noi, legea e, aparent, mai clementa. Conferentiarii si profesorii pot activa, la cerere, pina la saptezeci de ani. Cel interesat are de facut o cerere care trebuie discutata si aprobata de Consiliul profesoral. Pare simplu, dar nu-i deloc asa. in primul rind, pentru ca nu exista niste criterii clare in baza carora sa se decida prelungirea. in „instructiunile“ venite „de sus“, adica de la rectorat, se spune ca „trebuie avute in vedere“ activitatea didactica, de cercetare si disponibilul de ore al catedrei in care activeaza solicitantul. Or, calitatea actului didactic nu este la noi evaluata regulat si cit de cit „obiectiv“, conform unei grile
