„Filme de barbati“, aceasta era sintagma-compliment aproape legitima, in idealizarea infatuata a fostei cinematografii socialiste, a configurarilor ei caracteristice, de preferinta in „filme istorice“ retoric-grandilocvente, aproape exclusiv masculine. Ele ar fi fost si cele mai bune si mai reprezentative, ba si cu noi perspective de gen iminente, cum glasuia deunazi performerul supravietuitor al categoriei, la o emisiune de pe Money Channel TV. Emblema, de fapt, a stigmatizarii scolii de film romanesti este cadrul din Mihai Viteazul (1971), care rezuma relatiile eroului titular cu femeile/ iubitele virtuale/reale: mina inmanusata a neuitatului Amza Pellea, mingiind o clipa cu reversul, condescendent, ovalul ingenuu al fetei Irinei Gardescu (juna si nobila transilvana Rossana). Era, in acel produs de virf al epocii si sistemului, avansul maxim pe teritoriul feminitatii, in perceperea existentei intime a personajelor.
Fosta vasala a teatrului isi ia revansa
in miscarea de refondare/reformatare a noii generatii de cineasti, de la Marfa si banii al lui Cristi Puiu, din 2001 incoace, filmul lui Cristian Mungiu 4 luni, 3 saptamini si 2 zile isi bizuie intreg succesul pe recuperarea acestei dimensiuni existentiale. Cu o partitura dedicata feminitatii vulnerabile dintr-un timp si un loc nefast, 4.3.2 sterge stigmatul specializarii in „filmele de barbati“ si-l propulseaza pe autor in familia unor inegalabili pasionati ai zonei, ca Antonioni, Bergman, Almodóvar. „Nu este un «film despre avort»“, spre a-l cita pe Alex. Leo Serban, din editia speciala de premiera a cotidianului Evenimentul zilei.
E un film care induce, dincolo de subiect si actiune, „o directie“ etica si implicit politica, cum il sustinea pe critic Horia-Roman Patapievici, de pe podiumul Teatrului National din Bucuresti, la spectacolul de gala din 13 septembrie crt. Momentul in
