Marturisesc ca n-am idee „ce nu s-a spus inca despre 4.3.2“ – cum mi s-a sugerat redactional. E oarecum imposibil ca citesti tot ce se scrie despre un film. Stiu insa ce n-am spus eu despre 4.3.2, din motive extrem de intemeiate: tot ceea ce am scris pina in prezent s-a intimplat cu mult timp inainte de premiera, ca atare mi s-a parut indecent sa atac la singe story-ul filmului, detaliile constructiei si, mai ales, rasturnarile de situatie, cele mai evidente si cele mai putin evidente. Acum, post premiera oficiala (pe care multi dintre noi am fi dorit-o in vara, sezon, dreptu-i, „dominat“ de blockbustere – dar de ce n-ar fi devenit si 4.3.2 unul!?), se pot pronunta, in fine, nu sentinte (cine ne credem?), ci cuvinte, pur si simplu, astfel ordonate incit sa dea impresia unui minieseu format din revelatii... cu aer de observatii, mai mult sau mai putin esentiale, dar deloc intimplatoare.
Film deopotriva simplu si monumental
Prima oara am vazut filmul la Cannes, inconjurat, evident, de straini, intr-o atmosfera incordata/inghetata – in sala Lumière nu s-a auzit nici musca, pina la finalul coplesit de aplauze. Ultima vizionare s-a intimplat la premiera hollywoodiana de la Teatrul National (o stiti), cind am intrat doar ca sa dau bonjour si m-am trezit traind, din nou, intreg filmul. A fost practic prima oara cind l-am vazut integral cu un public romanesc – si prima oara cind am auzit risete. Nervoase, chinuite, scrisnite. Nu mai e, sper, un secret pentru nimeni dibacia domnului Mungiu, care a stiut sa-si construiasca filmul in asa fel incit el sa poata fi receptat cum se cuvine si de noi si de straini – risetele de care vorbeam mai sus imi confirma faptul ca, dincolo de Palme d’Or, de festivaluri sau de viitoarele Oscaruri, nimeni nu poate simti 4.3.2 asa cum il simt cei care au trait epoca redata pe ecran. Oamenii au ris la premiera pentru ca voiau sa
