A fost odată ca niciodată un copac fermecat. La rădăcina lui izvora un fir de apă care se strângea în scorbura mare cât roata carului. Frunzele pomului nu cădeau nicicând, iar micul lac

A fost odată ca niciodată un copac fermecat. La rădăcina lui izvora un fir de apă care se strângea în scorbura mare cât roata carului. Frunzele pomului nu cădeau nicicând, iar micul lac din măruntaiele arborelui nu îngheţa iarna.

Oamenii din apropiere veneau mereu şi luau apă, despre care credeau că e vindecătoare, aşa că îşi dădeau cu ea pe piele, să le treacă tot felul de bube, iar tratamentul dădea roade, după spusa muritorilor de rând. Să ştiţi că asta nu e o poveste. Pomul fermecat există. E chiar aici, în România, în Munţii Apuseni.

De copacul fermecat am auzit peste tot în Apuseni. Nu e om să nu-l cunoască. Deşi i se spune "fagul împăratului", nimeni nu ştie precis de unde vine denumirea asta. Aşa i-a rămas numele, aşa i-au spus oamenii, din generaţie în generaţie.

Curiozitatea ne-a dus pe Valea Arieşului, până în satul Muncel, nu departe de oraşul Baia de Arieş. Avem noroc cu un localnic care ne este ghid. Zice omul că singuri n-am răzbi până acolo, că nu e nici drum asfaltat, nici potecă, ba mai trebuie să ocolim şi o mlaştină, iar dacă mai dăm şi de niscaiva şerpi, să te ţii, nenică!

În pustietate

Lăsăm maşina la marginea satului, pentru că din locul acela începe stăpânirea pădurii, iar drumul de căruţă se pierde în negura codrului. "Nu pe aici, hai pe dincolo", auzim de la Ioan Fornade, cel care merge cu noi. O luăm chiar pe marginea Arieşului, să ocolim noroaiele, dar vegetaţia abundentă se agaţă de noi, ne face drumul tot mai greu, de parcă o mână nevăzută nu vrea să ne lase să înaintăm.

Nu scăpăm nici de mlaştină, că doar la un moment dat suntem obligaţi să sărim din piatră-n piatră, semn că alţii şi-au croit o cale, chiar