Gasim pe blogul Oanei Catalina Ninu poeme ale unor suplicii parca operate cu tandretea unui bici de catifea la capatul caruia sint infipte inele pagine si lanturi luxoase, accesorii „la moda“ in imaginarul torturii lecturale. Poezia aceasta isi biciuieste cititorii cu ornamente carora li se atribuie senzualitatea unor tepi, intr-un fel de masaj textual cu zimti si spini, cu pietre rare, dar colturoase, tamaduitoare si simultan insuportabile pentru simturile comune.

Cu delicatete si deopotriva cu primitivitate viscerala, erotica si mistica sint deghizate in carnalitatea excesiva a versurilor, creind fiziologia razbunatoare a durerii liminare.

E o poezie a celui de-al treilea gen (nici masculin, nici feminin, nici falic, nici ginecologic), in care organismul este extrem de sexualizat, dar cu o sexualitate multipla, inconsistenta pe o directie determinata. Asadar, nici homo, nici hetero, ci mai degraba autoerotism ambiguu, situat la granitele regnurilor si speciilor. Niste fiinte transgenice populeaza aceasta lume cu identitati corozive. Poeta se revolta impotriva datului biologic, cu toate ca numai pe acest dat se bazeaza. Celalalt „dat“, cel construit in mod cultural, este prea voalat pentru a fi determinant. Evident, poeta se rupe de ideologia feminismului (nu mai insista pe ideea de diferenta si de incriminare a subjugarii, pe drepturi sociale etc.), ajungind direct intr-un stadiu de postfeminism, insa unul la fel de distructiv, fara minima incercare de a impaca contrariile si excesele. Autoarea, la mijlocul distantei dintre un macho si o amazoana, comunica frint, mai mult prin masti imbinate in singe si secretii, decit prin valuri initiatice de limbaj sau prin articulari rafinate de cuvinte. De altfel, se pare ca autoarea nici nu-si doreste deocamdata altceva decit autenticitatea unei senzorialitati damnate si a unei spiritualitati negat