Aderam sau nu la Uniunea Europeana, la 1 ianuarie 2007, ne primeste sau nu Uniunea Europeana in marea familie, si daca da, in ce conditii? Ce va aduce pentru noi, romanii, integrarea, ce pret va trebui sa platim, ce avantaje si dezavantaje decurg dintr-o asemenea decizie? Toate acestea erau intrebari la care, tot anul trecut, am cautat cu disperare raspunsuri. Optimisti sau eurosceptici, toata lumea avea un comentariu de facut, un avertisment de lansat, un indemn, un sfat, un semnal de alarma sau, din contra, o incurajare. Eu, personal, am scris pagini intregi despre integrare, in special despre cum va schimba ea viata agricultorilor, dar si a locuitorilor din mediul rural. Din barca optimistilor, am sustinut intotdeauna ca integrarea este cel mai bun lucru ce ni se putea intimpla, singura noastra sansa de a scapa, odata pentru totdeauna, de metehnele unui sistem anacronic, de riia comunismului. Iar daca vreodata, mai spuneam in urma cu un an, lucrurile nu vor evolua asa cum ne dorim, daca vor aparea tensiuni in relatiile cu UE, sau daca vom fi sanctionati pentru anumite greseli, sa fiti siguri, vina va apartine in totalitate autoritatilor romanesti.
Au trecut deja 8 luni si 20 de zile de cind sintem, cu acte in regula, cetateni europeni, 8 luni si 20 de zile in care parca ne-am intrecut in a demonstra ca nu meritam lucrul acesta. Am avut la dispozitie tot acest timp sa aratam Europei ca putem sa indeplinim sarcinile pe care ni le-am asumat in timpul negocierilor. Dar, in loc sa ne mobilizam, ne-am continuat impasibili jocul de-a democratia, aratind cu virf si indesat ca am fost si am ramas o tara de mina a treia, cu conducatori pe masura, o tara confuza in care incompetenta si coruptia sint greu de invins.
Acum, cel putin pentru agricultura se apropie scadenta, iar vestile nu sint deloc linistitoare: Romania risca sa piarda un sfert din fonduri
