O. Nimigean
nicolina blues
Cu un preambul de Serban Foarta
Editura Cartea Romaneasca,
Colectia „Poezie“, Bucuresti, 2007, 144 p.
Fata de poezia lui O. Nimigean comentatorii au, de regula, doua tipuri de reactie: unii considera ca proteismul sau, capacitatea sa de a experimenta un mare numar de formule si atitudini poetice ar tine de un fenomen creativ exemplar, de tip „neo-arghezian“: combinatie de autenticitate si virtuozitate, implicind o mistica specifica. Altii, dimpotriva, cred ca abordind prea multe registre autorul nu convinge pina la capat in nici unul, consecinta imediat vizibila fiind risipirea si lipsa unui centru de greutate, daca nu chiar pierderea identitatii artistice. Asemeni rabinului din parabola cunoscuta, as putea spune ca ambele parti au dreptate, daca nu m-as teme ca… n-am dreptate. in orice caz, nicolina blues – cel mai recent volum al scriitorului nasaudeano-iesean – pare sa faca exceptie de la regula sus-enuntata. Sau, cel putin, incearca sa disciplineze dizarmonia, sa impace cumva contrariile, sa gaseasca o alta solutie artistica.
Un eseu amplu, elogios si empatic al lui Radu Vancu – din care putem citi un fragment elocvent pe coperta a patra a cartii – vrea sa demonstreze ca ne aflam in fata unuia dintre cei mai importanti poeti ai generatiei sale, alaturi de Cristian Popescu, Ioan Es. Pop si Iustin Panta; pe mine unul, eseul ma convinge insa mai mult cu privire la inteligenta si cultura autorului sau decit prin valorizarile pe care le propune. Nu voi cadea, asadar, in capcana „prologului-fragment“ enantiodromia si nu-l voi compara pe Nimigean cu Raymundus Lullus sau cu Apostolul Pavel. Ca avem de-a face cu unul dintre cei mai inzestrati si mai influenti scriitori ieseni postdecembristi, membru de frunte ai alternativului Club 8 din Iasi (alaturi de Radu Andriescu, Gabriel H. Decuble, Michae
